26 aug. 2008

Togo, my friend, get lost!


Aseara am avut onoarea deosebita sa ratez un apel pe care prefixul international il pozitioneaza in Togo. Unde e Togo? Cine e Togo? Togo exista? De ce ma cauta pe mine? Ma cauta sigur pe mine? Intre amuzament si uimire, m-a palit si curiozitatea.

Wikipedia mi-a spus ca Togo - corect si oficial spus Republica Togo - se afla in vestul Africii, langa Ghana, Beninul de Est si Burkina Faso. A-ha!!! Chiar ma intrebam deunezi, urmarind inchiderea Olimpiadei, cu cine se invecineaza Beninul de Est... Na ca acum stiu! Cu Togo. Capitala Republicii Togo este Lome. Inauntru se vorbeste preponderent franceza (asta-i bine, ne-am intelege cat de cat). Populatie 5 milioane locuitori, mare majoritate agricultori. Clima sub-tropicala. Fosta colonie franceza, independenta din 1960. Prin 1967, s-au invartit de o lovitura de stat, ca era la moda. Respectivul domn care a condus miscarea se numeste Eyadema Gnassingbe si a condus tara timp de 38 ani - fiind liderul african cu cea mai lunga 'domnie'.

Asa. PARANTEZA: Asta a fost lectia de geografie care mi-a adus aminte de Doamna Antimia - profesoara de specialitate din liceu. Spaima florilor si doamna... cucurbitaceelor. Si intr-o zi o sa povestesc si despre ea. Postul se va numi: cum am copiat si m-am sustras de la indatoririle de student sarguincios, mentinandu-ma pe pozitii de invidiat din punct de vedere al rezultatelor din catalog, timp de 4 ani, in liceu. Am inchis paranteza.

Sa ramanem pentru azi doar la lectia despre Togo. Daca ma mai suna si raspund... sa ii spun ce stiu despre Republica?! Sa ii creasca apelantului inima?! Hai, ca si mie mi-ar pica bine sa aud ca se stie una-alta despre tarisoara mea.. Recunosc, m-ar gadila un pic la inimioara. Numai ca eu nu raspund la apeluri nebune. Si apelul asta suna precum spamurile din Yahoo Inbox - ca acum cativa ani am citit cap coada o scrisoare, prima de genul asta, in care mai mai ca mi-au dat lacrimile. Se facea ca doamna... sa zicem Mutsumoza Ganganele se zbate intr-un chin incredibil. Ar vrea ea sa ii transfer niste bani in cont ca sa particip la salvarea sotului ei, Parpiroco Ganganele, fost presedinte prin Beninul de Vest (sic!), actualmente inchis pe nedrept de un regim militar barbar, nemilos, manat de maceta si sete de sange. Si imi explica doamna Ganganele ca daca azi o imprumut cu 10 Euro, maine cand il elibereaza pe barbatul dumneaei, el o sa aiba grija sa imi dea mie 10% din visteria Beninului. Pfui!

Azi m-a sunat Togo. Or fi descendentii lui Eyadema Gnassingbe la stramtoare...

Serios vorbind, oare cine raspunde la apeluri din astea cazute din... alta lume?!

Later edit: Ajung la birou si le povestesc colegilor la cafea ca am primit acest apel. Si unul dintre ei imi spune: SI EU! Am verificat, acelasi numar ne-a sunat pe amandoi. Cat o fi asteptat Togo sa il sunam inapoi... Hehe...

Ce mai indes prin bagaje this time?


Mai e putin si plec. Asta e bine. Ma duc sa vad lumea, nu? Numar la secundel.. un, doi trei.. Ehe, numa ca pana atunci, am niste chestiuni prioritare, in gand si in fapta.

In mod evident, preocuparea personala numarul 1 o reprezinta bagajele. Singapore Airlines, una dintre cele mai laudate linii aeriene din lume, are o seama de super reglementari pe tema asta. Tot procesul de achizitie a biletelor a fost un intreg du-te / intoarce-te cu ei, printre termene, penalitati si conditii usturatoare. Take or leave it, daca vrei 40 locuri intr-un singur avion.

Evident ca si cand vine vorba de spatiul din cala, sunt la fel de nazurosi. Ne-au dat dimensiuni maxime pe care trebuie sa le aiba bagajele – exprimate in cm, si super super costuri pentru extra-kilograme - exprimate si astea in Euro. Spuneam de pretul exorbitant care depaseste 96 euro/kg la excendent. Adica... pardon me! Deschid paranteza amara: anul trecut, in Portugalia, am avut excedent la bagaje aproape 10 kg si m-ar fi costat cam 200 euro – dar ca o persoana inteleapta ce ma aflu, am renuntat la colectia de vinuri de Porto. Le-am lasat langa zidul aeroportului. C-asa-i in tenis! Prin urmare, inchid paranteza amara: Bali va insemna orice, numai shopping nu. Asta mi-e evident.

Sa revenim la bagaje. Haine, cosmetice, pantofi, genti... tot tacamul. Garantez ca nu trebuie sa fac niciun efort, nici cel mai mic, pentru a umple o valiza mare. Problema mea este alta: pe langa lucrurile personale, am de pus in bagaje variate produse necesare unui... organizator.

Plec la munca, nu la relaxare. Am in grija un grup de 40 persoane, care trebuie informate, rasfatate, plimbate, indrumate, hranite, hidratate, odihnite, relaxate, expuse, protejate. Mai ales protejate. Zona in care mergem prezinta niste riscuri de sanatate moderate in ceea ce priveste tetanosul, febra tifoida, hepatite de diverse litere, malarie...

Tantarul e mare rege pe acolo, si sunt convinsa ca – in ciuda tuturor semnalelor de alarma - marea majoritate a invitatilor au ales sa nu se atinga de medicamentele ce se prescriu pentru profilaxia malariei. Au atat de multe efecte secundare incat ieri, cand ma pregateam sa inghit prima pastila, m-am trezit in fata unei decizii de viata si de... sanatate: sa scap de malarie cu ajutorul unor pastile devastatoare, sau sa ma feresc singura de tantarii malaricosi?

Prospectul medicamentului este un mare cearceaf. L-am gasit si pe Internet, avea 19 pagini intr-un PDF simpatic, curatel si alineat la milimetru. Pardon me: 19 pagini despre halucinatii, depresii, frustrari, vedenii, posibil suicid si toate astea posibil sa fie resimtite pe o perioada de 2 ani dupa luarea celor 5 pastilute anti-malarie. La polul opus... tantarul. Evident, eu nu le-am luat. Ma inarmez cu Autan si that’s it. Autan pentru mine si pentru toti invitatii nostri. Si nu numai asta. Conform statisticilor si a impresiilor de pe forumurile pe care le-am tot consultat, nu malaria este cea care face ravagii acolo. Mai degraba dizenteria. Adica un procent foarte mare din turisti se pricopsesc cu stomacele fluturand dupa primele 2 zile de sejur. In fine, ca o concluzie, in bagaje va trebui sa indes o lista de medicamente. Care la ora actuala, dupa consultarea unui medic, se prezinta asa:

Autan - 50 buc
Ciprofloxacin - antibiotic - 10 cutii
Plicuri cu seruri hidratante
Smecta - 10 cutii
Nurofen durere - 6 cutii
Nurofen raceala si gripa - 6 cutii
No Spa - 10 cutii
Plasturi - 5 cutii
Dezinfectant - 4 buc
Bioxiteracor - 3 buc
Aspirina tamponata - 3 cutii
Mezym Forte sau Rennie sau Triferment sau Colebil - 6-8 cutii
Solutii dezinfectante (pentru spalat pe maini) - 20 buc

OK. See my idea? Am multe de carat. Pe langa sifonier, baie si pantofar, o sa ma car si cu farmacia si biblioteca dupa mine. Pentru ca la cele de mai sus se adauga materialele informative, plicuri, mape, documente pentru lectura si cultura generala, ghizi, badge-uri, carduri cu programul evenimentului, vouchere, bilete si alte mici nimicuri care ocupa s-p-a-t-i-u in valiza mea. Care s-au facut cred deja 2. Si cred ca le mai dau si colegilor cate ceva sa care, altminteri crapa cantarul la aeroport. Risc sa ma aresteze prietenii la vama pentru trafic de... mediamente pentru stomacele deranjate.

Un Anonim scria la penultimul post ca probabil grija mea sunt grijile. My worry is to worry. Mi-ai ridicat mingea la fileu, multumesc. Sunt experta la detalii. Unele din ele provoaca griji. Unele griji sunt intemeiate. Construiesc, te previn de rele, minimizeaza riscuri. Grijile alea ma preocupa in aceste zile. ;o)

Gata, ma duc sa indes niste medicamente printre haine. Ups... ce haine iau?! :o)

Bonus pentru un mic zambetel pe care sper sa vi-l pot fura:


Este preferata mea incepand de azi dimineata. Am decretat ca e fetita si ca exact asa ma simt eu, cum se vede in aceasta imagine. Imi lipseste doar cada si spuma. Si da, semanam: e roscata ca si mine :o).

22 aug. 2008

De ce ma tem zilele astea...


Cum spuneam si mai jos, ma pregatesc sa fac cea mai lunga calatorie din viata mea, spre emisfera sudica. Trebuie sa ajung in Indonezia ca sa imi primesc salariul pe luna asta :o). Adevarul este ca, in ciuda exotismului destinatiei, nu sunt entuziasmata mai deloc. Muncesc de jumatate de an pe proiectul asta, cunosc fiecare detaliu de program, ii cunosc pe participanti, asteptarile lor, am o lista de posibile multe riscuri, iau pastile anti-malarie, imi fac griji cu privire la bagaje... nu de alta dar un kilogram de excedent costa nici mai mult nici mai putin de 92 euro pe ruta Bucuresti-Denpasar (excedentul de bagaj se calculeaza pentru fiecare kilogram cu 1% din costul unui bilet la business class so... do the math..). E o calatorie scumpa din toate punctele de vedere. Daca nu era sa apara ca necesar profesional, sigur nu ajungeam acolo. Nu foarte curand.

Cu toate acestea, in loc de entuziasm, pe masura ce trec zilele si se apropie plecarea, imi este din ce in ce mai frica. De o calatorie cu avionul care insumeaza peste 16 ore de zbor. Cu tot cu escale... cam 25 ore vom fi pe drum. Evident, nu escalele ma ingrijoreaza, nici gandul la oboseala sau la jetlag. Ideea de a fi in aer, plutind atata amar de vreme, la discretia sortii... da.

Am trecut prin Madrid, intr-o escala de 3 ore, acum 2 saptamani. Vestea avionului prabusit acum cateva zile m-a izbit. Cum, unde, cine?! Nici nu mai conteaza. 160 de oameni si-au gasit sfarsitul exact cand se asteptau mai putin, in cele mai groaznice chinuri. Si, evident, m-am gandit la mine si la drumul ce ma asteapta la sfarsitul lunii. Nu sunt pregatita sa mor, de aia mi-e frica. Si nu imi pot scoate din minte ideea ca orice se poate intampla. In bine, sau in rau. Sau in rau... sau in rau.. sau in rau... (cam asta e ecoul din mintea mea).

Evident, incerc sa ma imbarbatez intr-un monolog nesfarsit...

– Come on, nu se va intampla nimic.
– De unde stii?!
– Pentru ca stiu.
– De unde stii?!
– Asa, simt eu ca ma duc acolo, o sa fie bine si ma si intorc teafara si nevatamata.
– De unde stii?!
– Nu stiu, vine din interior. Mai am atatea de facut de acum incolo, vreau prea tare sa traiesc, sa vad soarele dimineata, sa prind niste primaveri frumoase, sa inghet iarna, sa mi se imbujoreze obrajii, sa ma bucur de flori, sa ma bucur de oameni, sa iubesc, ah, sa iubesc cu toata puterea si pasiunea mea, sa ajung sa imi strang copii in brate, sa ii alaptez, sa imi las degetul cuprins in manutele lor si sa ii aud gangurind, sa le vad primul zambet, sa le aud primul cuvant, sa ii ajut sa faca primul pas... Intelegi? Am atatea sperante, mii de sperante, fiecare in culoarea ei, cu puterea ei, emanand o energie anume. Le vreau prea tare pe toate. Cum ar putea sa fie curmate intr-o calatorie ca asta?! Simt eu ca va fi bine.
– Si totusi, nu ai de unde sa stii...
– Pai, nu-mi ramane decat sa vad. Poate ca totusi va fi bine.
- Da, mai bine esti pregatita pentru orice. Mai bine te urci in avion fara regrete si fara sperante... te urci si timp de 25 ore la dus si 25 ore la intors traiesti numai prezentul. Asta inseamna 90.000 secunde pe care trebuie sa le traiesti fara sa te gandesti nici la trecut, nici la viitor. Sa te gandesti ca tu esti doar acum, aici, in avion, ca nu mai e nimeni si nimic pe lume in afara de spatiul ala stramt din jur. Poti sa faci asta?
- Am de ales?!


Later edit: Si in cadrul programului facem o vizita la Borobudur, cel mai mare templu budist din lume. Pentru asta, o sa zburam cu linii aeriene locale. Care, printre altele, au primit o mare interdictie, in ultimii doi ani, de laUniunea Europeana - care ii acuza ca nu sunt safe in zborurile civile. Am citit pe Internet o gramada de statistici. SUA si Asia nu au nicio problema, UE se pune contra. Suficient cat sa imi alimenteze gandurile negre. :o

Si mai later edit: In urma acestui post am primit un telefon si o recomandare sa vad seria Final Destination. Draga Tzontzo, multumesc! E seria mea preferata din categoria thriller/horror. Dar era nevoie sa imi reamintesti de el??!!! :o)). Atunci iti reamintesc si eu ca vei fi in acelasi avion cu mine. Ma' friend... o sa tot numeri si tu pana la 90.000! :o)

19 aug. 2008

A naibii indecizie... :o|


Discutie telefonica. La capatul celalalt al firului, client de top, invitat la un eveniment super super atractiv, in Bali. Bali ala din Indonezia, oceanul Indian, emisfera sudica.... Bali ala de departe ;o). Hotel de 5 stele, excursii, aventuri, vizite la temple celebre, safari pe elefanti... un program de ramai ca la dentist. Si clientul e siderat (pe asta si mizam!), ii place ce vede in pozele pe care i le-am trimis in materialul informativ. Atata exotism... dupa cum raspunde de calm si ganditor... cred ca i-a luat-o inainte imaginatia. Probabil se si vede tolanit pe un sezlong in mijlocul unei plaje cu nisip roz, sau band un cocktail in piscina hotelului, care are bar chiar in mijloc....

Anyway... in ciuda reveriei, omul raspunde destoinic la tot felul de intrebari. Date de contact, serie pasaport, adresa domiciliu, etc etc. Interogatoriu in toata regula. Ajungem la momentul cand trebuie sa ii cer informatii si despre sotia dumnealui, pentru ca invitatia este pentru doua persoane. Are voie sa isi ia companion. Eu am nevoie de informatii despre nevasta, ca stiu ca e insurat...

- Si pe sotia Dumneavoastra cum o cheama?
....tacere....
- Alo? Ma auziti?!
- Da.
- Pe sotia Dumneavoastra cum o cheama?
- Pai... nu m-am decis...

La faza asta... am tacut eu. Malc. Malc. Malc.
Clientul nostru... hehe... e clientul nostru!

14 aug. 2008

Corrida - Fiori cu 'torros bravos'


Dintre toate intamplarile semnificative prin care am trecut in vacanta, corrida este singura despre care nu am scris nimic in jurnalul pe care l-am tinut cu deosebit stoicism in cele 14 zile. Nu am scris decat ca am fost acolo, in arena, la o corrida adevarata. Am fost atat de socata sa vad moartea aplaudata la scena deschisa, incat multa vreme nu am stiut ce sa cred despre ce am vazut. PRO nu pot sa fiu in nici un caz, nici macar in gluma. Exista insa variate fete ale monedei care m-au tot indemnat ‘sa ma mai gandesc’ la pozitia mea.

Faptul ca milioane de oameni, de secole incoace, gusta cu surle si trambite un astfel de moment, ma obliga sa incerc sa inteleg si altfel problema. Sa ma declar oripilata de ce am vazut ar fi prea usor.

Luptele cu tauri sunt foarte indragite in Spania, Portugalia si se practica chiar si in sudul Frantei. Au ajuns, fireste, si in America de Sud, mai ales in Mexic, luand forme diferite de manifestare. Prima arena pentru luptele cu taurii a fost construita in 1781 în Ronda. In trecut, momentul a fost rezervat doar pentru barbati, astazi insa, fireste, in audienta sunt si nenumarate femei. Le-am vazut eu pe cochetele doamne din fata noastra, tresarind de emotie la fiecare noua miscare. Miscari care, toate, se termina cu moartea taurului, exceptie facand, desigur... rarele clipe in care animalul inseala destinul. Niste prieteni m-au intrebat curiosi: “chiar il omoara??!!” Ei bine, da, chiar il omoara! Dupa ce il chinuie si ii infig in spate, intre anumite vertebre, variate tepuse, lanci si sabii, un matador foloseste un stilet subtire, mic pentru a aplica in fruntea animalului o lovitura finala. Moartea este instantanee. Nu am vazut niciodata, pe viu, ce inseamna de fapt moarte subita. La corrida am reusit-o si pe asta!

Inainte de a intra in detalii... 'organizatorice', as vrea sa revin la un aspect amintit in postul precedent. Va spuneam despre cum temperaturile, soarele, clima, si-au pus amprenta asupra vietii andaluze. Ei bine, mai ales luptele cu tauri nu fac exceptie. Corridele incep intotdeauna dupa-amiaza, insusi felul in care este construita arena si modul cum sunt vandute biletele spun multe despre radacinile stravechi ale traditiei. Loja presedintelui si tribuna de langa aceasta sunt intotdeauna cu spatele la vest, astfel incat la inceputul corridei spectatorii care si-au permis un bilet mai scump sa fie feriti de soare. Mai exista doua portiuni laterale, ferite partial de soarele ce apune – aici se asezau in trecut, si stau si astazi, cei ce isi permit bilete cu preturi medii. Si, fireste, zona de est, expusa intotdeauna razelor ucigatoare ale soarelui – de aici se urmareste corrida de catre cei saraci.

O corrida incepe mereu cu un paseillo – momentul in care toti protagonistii din cadrul luptelor ulterioare defileaza in arena. Doi Alguacilillos, asistenti calare, se indreapta catre presedinte si ii cer, in mod simbolic, cheia catre ‘puerta de los toriles’. In spatele usii se afla taurii.


Odata ce usa este deschisa si taurul intra in arena, incepe spectacolul. Este compus din 3 parti, denumite tercios. Inceputul unui nou tercios este semnalizat prin sunetul de trambita, si prin muzica unei orchestre strategic pozitionata la ultimul etaj al amfiteatrului arenei. Un ritm melodios... cu puternice accente funebre, nu am putut sa nu remarc! Tot sus, e presedintele. In fiecare corrida se intrec 3 toreadori, fiecare trebuind sa se lupte cu 2 tauri, pe rand. De asemenea, fiecare dintre ei au o echipa, luptatori care intra in joc in anumite momente ale spectacolului, avand fiecare un rol foarte precis.

In primul tercio, luptatorii folosesc capote, acele bucati de panza roz sau violet cu care distrag atentia taurului, agitandu-se, provocandu-l de-a lungul arenei.

Urmeaza picadores, calaretii armati cu lanci pe care le infig de asemenea intr-un punct precis din spatele animalului deja debusolat.



In a doua parte intra in joc ‘la suerte de banderillas’. Trei banderilleros trebuie sa infiga in spatele taurului niste sulite speciale, impodobite cu panglici colorate. Din nou, toate miscarile acestea sunt menite sa slabeasca puterea taurului inainte ca toreadorul sa intre in scena. Curata lupta ‘corecta’! :o(



In fine, momentul de maxim interes este ‘suerte suprema’, cand toreadorul intra in joc fluturand panza rosie. Isi arunca spectaculos chipiul in semn de duel si... se masoara in puteri ancestrale cu fortele bestiei.



Maiestria unui toreador este masurata prin modul in care isi coordoneaza miscarile, fiecare din ele parte dintre-o traditie la fel de bine teoretizata. Jocul de putere s-a transformat in arta de-a lungul veacurilor. Am remarcat o intreaga succesiune de miscari, priviri, tatonari, dominare - o simbioza incredibila intre om si bestie.






Dupa o serie de 'dans cu taurul', animalul haituit este un lac de sange, sufla a moarte, are momente in care se opreste pentru a-si scruta dusmanul, se clatina, dar nu renunta din a se apara. Intr-un final rareori diferit, toreadorul infige o sabie in spatele taurului. Se intampla sa si greseasca miscarea letala, prelungind suferinta animalului.




Din clipa in care sabia toreadorului strapunge in intregime spatele taurului, viata se numara in secunde. Rapus, taurul cade, se zbate in chinuri, sub privirile admirative ale audientei.



Ca un semn de penitenta maxima, matadorul apare, stiletul isi face datoria. Cum spuneam, moartea este instantanee. Taurul invins este tarat din arena, pentru a-i face loc urmatorului.



Si - din nou - asta se intampla in uralele audientei, care il aplauda pe toreador si ii cer presedintelui, fluturand nenumarate batiste albe, sa anunte verdictul.



Presedintele arata o batista, 2 sau 3, in functie de prestatia si spectacolul oferit de toreador. O batista permite acestuia sa taie una dintre urechile taurului si sa o ofere drept simbolic trofeu domnisoarelor din audienta. Am vazut realmente urechile taurilor zburand printre scaune. Am vazut bucurie pe chipurile celor care le-au prins. Am vazut cat de diabolic poate fi acest 'joc' barbar.



As putea sa finalizez acum micuta istorioara despre corrida. Sa va las pe fiecare dintre voi sa judecati prin prisma propriei ratiuni 'spectacolul' dupa care o natie intreaga urla si se da de ceasul mortii. Unele cifre mentioneaza faptul ca 70% dintre spanioli se dezic de fapt de acest moment preluat din istorie. UE nu a reusit sa se impuna in fata infocatilor patrioti iberici, ce si-au aparat pana la capat dreptul de a-si pastra vie traditia denumite 'simbol national'. Despre vocea slab sustinuta a organizatiilor care sustin si drepturile bietelor animale nici nu mai vreau sa pomenesc...

Corrida... Unii spun ca este o lupta intre doua forte primordial diferite: cea fizica, a taurului fioros, si cea a inteligentei omului, a ratiunii care deosebeste intre momentul de pericol si cel propice pentru atac. Sute de muschi puternici, torsionati si pregatiti sa se apere, contra unor neuroni antrenati, si ei la fel de gata de lupta. O lupta in care taurul apuca rar sa isi ia revansa, iar cand o face, Spania intra in doliu national. S-a intamplat chiar si in ultimii ani ca 2 toreadori celebri sa sfarseasca sub coarnele furioase ale impulsurilor native.. si steagul national a fost ridicat in berna. In schimbul sutelor de mii de tauri ucisi de secole s-a conturat un profund respect fata de puterea animalului. Unii spun ca de fapt corrida este un simbol al luptei intre feminin si masculin. Lupta in care, culmea, puterea feminina este simbolizata de omul ce ucide. Ciudatele fatete ale imaginatiei omenesti nu contenesc sa ma uimeasca. Si mai exista argumentul conform caruia, contrar parerii comune, adeptii luptelor cu tauri sunt incantati nu de uciderea taurului, ci de maiestria si eleganta toreadorului. Ce-i drept, asta am remarcat-o si eu. Eleganta. Nu am putut insa sa fac abstractie de faptul ca in fata lui se afla un animal nevinovat. Si nici un fel de ritual mistic – cum numesc unii adepti corrida - nu ma poate convinge ca in secolul asta inca ne infioram de placere la vederea unor astfel de barbarisme.

Corrida fascineaza si infioara pentru ca este un amestec incredibil de barbarie, sublim, arta, finete, pasiune, nebunie si mitologie. Este primitiva, dureroasa, sfasietoare. Corrida inseamna si turism, comert, interese. As zice chiar ca e o alta dovada ca ne credem stapanii lumii. Which is so wrong!

PS: Dupa ce am vazut in arena din Marbella, mi-am permis sa tratez subiectul separat de cel al porcului pe care romanul il taie de Ignat. In discutiile ulterioare corridei, mi s-a oferit ca termen de comparatie jugulara bietului animal, supus si el unui bun obicei de veacuri impantenit la noi. Personal, cred ca nu exista niciun termen de comparatie. Cand romanul o sa construiasca stadioane si o sa alerge in vazul unei multimi delirante dupa porci, fluturand panzeturi colorate si aruncand cu urechile mortaciunilor prin tribune... mai stam de vorba.

13 aug. 2008

Spania - primele ganduri


Daca eram harnica si lasam lenea deoparte, postam din timp pe blog imagini si povesti din vacanta. O faceam on the spot. Numai ca la vremea aceea am gasit ca nevoile mele sunt la mare rang si am fugit de net. Lenea mea s-a facut doamna. Am preferat sa scriu in caietelul meu tot felul de ganduri si pasarele ce mi-au umblat prin cap. Astazi am intrat in posesia unei parti din poze si ma regasesc in fata normalului pe care mi l-am creat: mii de fisiere din care trebuie sa aleg. Fotografii din toate locurile prin care am fost. Ce sa aleg mai intai? Ce sa las deoparte, desi cu strangere de inima? Cate povesti sa adaug fiecarei imagini? Cat sa spun – optim pentru voi sa nu va plictisiti, sa nu va pierd in sirul povestirii? Nu de alta, dar intentia in sine de a scrie despre Spania pe care am vazut-o eu este una... educativa intai de toate. Un indemn. Nu stati pe plaja cand mergeti in Spania. Va rog. Nu faceti ca miile de turisti care – cum spuneam si deunezi – zac la soare si habar nu au ce de cultura, civilizatia, istoria si incredibilele minunatii ce se ascund dincolo de parapetii esplanadei. Imi place mie o vorba, cred ca la vremea cand am intalnit-o ii era atribuita Sf. Augustin – ‘lumea este ca o carte. Cine nu calatoreste, nu citeste decat coperta.’ De la Sf. Augustin citire au ba, tare mare adevar se ascunde in chestia asta. Si mai atribui cuiva o vorba – cand va citi se va recunoaste cu siguranta: “De asta traim, Andreea. Pentru concedii. Concedii in care sa vedem lumea’.

Voi selecta asadar doar ce mintea mea va porunci, cheful meu va accepta, timpul meu imi va permite si degetele mele imi vor insirui pe ecran. Cum or vrea ele. Sper sa nu va pierd pe voi, pe drum. Asa ca...

Dupa ce in 2007 am batut in lung si in lat Portugalia – alt serial despre care as putea insirui multe – anul asta am vizitat Andaluzia, sudul Spaniei. Cu prietenii, gasca, ibericii. :o) Ne-am ocupat personal de toate aranjamentele. Nu am apelat la serviciile vreunei agentii de turism; experienta anterioara a prietenilor mei precum si cea comuna din Portugalia au fost dovezi suficiente ca important este sa stii sa cauti ocazii pentru destinatii de vacanta, sa contactezi proprietari de afara si sa iti faci singurel un traseu, dupa bunul plac. Nu depinzi de furnizori de servicii adiacente, nici de intermediari, cu atat mai putin de fitzele, fee-urile si fetzele operatorilor romani. Cu un credit card in portofel, un Google la indemana, o oarecare engleza in buzunar si putina imaginatie, poti ajunge unde nici cu gandul nu gandesti. De mii de ori mai convenabil din punct de vedere financiar. Asta e si motivul pentru care ne-am permis 14 zile intr-o vila de lux, intr-o statiune eleganta si curata, izolata, construita de britanici, departe de tumultul zonelor comerciale si al turistilor zgomotosi. Asa am ajuns in Estepona, langa Marbella, un orasel de coasta aflat in SE Spaniei, langa Malaga.
















Un round-up scurt al zilelor petrecute ‘acasa’ ar insemna sa trec in revista momentele de la piscina, cele cel putin 20 bazine pe care am incercat sa le ‘pontez’ cam la 2, 3 zile, inotand la rasaritul soarelui sau la miezul noptii; lecturile, ca am dat gata 3 carti in vacanta – si, ah, ce carti!; barul plin cu sticlute si etichete care mai de care – yummy; muzica; trandaveala de pe canapeaua confortabil a terasei principale; momentele de miez de noapte de pe romantica terasa a vilei; lumanarile si farmecul lor; cantecul greierilor; roua asezata dimineata pe gazonul des din curte; terasa din fata camerei mele; aerul racoritor al noptii, caldura torida a zilei... pacea si armonia de pretudindeni. Clipele mele cu mine, in linistea vacantei... Sentimentul ca lumea incepe si se termina in acel punct, ca timpul e tare ingaduitor cu mine, de-mi lasa astfel de clipe, cu prezentul asta frumos... scaldat de culorile fermecatoare ale Andaluziei.



In sudul Spaniei lumina e ciudata. Soarele parca atinge pamantul, uneori caldura este toropitoare. In miezul zilei, simti ca te topesti sub povara celor 38-40 grade ce sunt un firesc al locurilor. Desi nu se cade acum, pentru ca nu voi atinge acest subiect astazi, imi amintesc cu duiosie momentul in care am vazut pentru prima data coasta Africii. Marocul, la 35 minute distanta de mine, scaldat intr-o lumina obscura, misterioasa, un val de nori ce strapungea orizontul crestat de varfurile muntilor intinsi pe coasta de vizavi. Si ce parea atat de aproape, incat in entuziasmul primei impresii, am avut pentru o clipa senzatia ca, doar intinzand mana, as putea sa ating acest continent care, recunosc, ma fascineaza. Pe drumul dintre Gibraltar si Tarifa am vazut cel mai frumos orizont ce mi s-a infatisat vreodata inaintea privirii. Mi-au taiat respiratia culorile, lumina aceea speciala, caldura ce ne invaluia. Acelasi sentiment si la Alhambra... Insa voi reveni cu siguranta la acest subiect, intr-un moment viitor.



Am amintit de lumina si caldura din Andaluzia ca sa aduc in discutie un fapt care pe noi ne-a socat: Spania inceteaza sa traiasca la miezul zilei. Soarele dogoritor si temperaturile mari isi spun cuvantul in modul in care localnicii din sud isi duc existenta. Imediat dupa pranz, strazile devin pustii, se trag obloanele, se inchid magazine si pravaliile, cainii nu mai latra, se retrag in fundul curtilor, linistea domneste intr-o muzica incredibila; putinele masini care se mai misca pe strazi sunt ca si inexistente, parcarile subterane gem de ocupanti, intr-un intuneric desavarsit de cald. Nu e nimeni, pe nicaieri. Calatorul nu trebuie sa isi faca un program in orele toride ale zilei. Nu e bine sa ti se faca foame, pentru ca restaurantele sunt inchise. In Sevilla, undeva pe la ora 16:30, un patron de restaurant ne-a mustrat in clipa in care l-am intrebat daca putem sa mancam ceva la el... ‘Ati ajuns tarziu – ne-a spus aratandu-ne ceasul – foarte tarziu...’ Dar pana si mustrarea asta a rostit-o soptit, de parca s-ar fi temut ca va trezi pe cineva din siesta dupa-amiezei...







Mai tarziu, un chelner care ne-a condus in tacere spre un fel de cantina ‘underground’ ne-a explicat: ‘Este vremea la care toata lumea fuge de caldura, intram in casa, facem dusuri, mancam, stam in umbra camerei si ne odihnim... Asa e de veacuri’. Ce-i drept... aici soarele face regula. Si i-a cam lenevit pe oameni, sunt inceti, nu le pasa de turisti, de profituri, de speculatii. Asa pare la prima vedere. Oamenii dorm, doar natura traieste.











De la natura, Spania este arida. Deluroasa, cu pamant rosiatic, cu hectare intregi de pamant pustiu, necultivat. In contrast, apar insa petele de culoare si iaca munca omului - plantatiile de maslini se intind pe zeci de kilometri, ai senzatia ca nu se termina niciodata, ca lumea incepe si se termina cu maslina verde. Pe coasta, briza marii si curentii oceanici schimba peisajul. In permanenta am avut senzatia ca ma plimb printr-o gradina botanica, luxurianta, bogata, carnoasa, colorata. La ferestre, langa borduri, pe autostrazi – flori, flori, flori. Leandrul e la el acasa. Spre nefericirea mamei, care-l cocoloseste acasa-ntr-un ghiveci, ficusul este un mare arbore. Portocalul arunca fructe intr-o dulce nepasare, jos, pe trotuar, la discretia oricui. Ba chiar are rod permanent, ca in acelasi copac am vazut si globuri portocalii, dar si fructe verzi. The green baby oranges... De palmieri nici nu mai spun...

La paleta asta de culori incredibile, se adauga nisipul, stancile, marea si oceanul.









Voi cauta in zilele urmatoare timpul si resursele sa va povestesc cate ceva despre cele mai indragite episoade ale vacantei: Granada si Alhambra, Gibraltar si Tarifa, momentul coridei din Marbella, catedrala din Sevilla, Malaga. Pentru acum... ma retrag spre Bucuresti.

Adiós, amigos! Hasta pronto!

9 aug. 2008

S-a furat un pestisor de aur


Missed. Wanted. Reward promised.

Cine mi-a furat pestisorul din ecran? :o(((((

Cum sa fac sa il redobandesc? Help needed.

8 aug. 2008

Umbra mea e la Alhambra


Pe undeva... e corect si adevarat ca m-am intors din vacanta. Pe de alta parte... e foarte fals. Inca ma trezesc dimineata si privesc in dreapta pentru a intampina aerul bland al diminetii, ce-mi patrundea in camera prin usile larg deschise spre terasa etajului 1. Cica e nevoie de 21 de zile ca sa te obisnuiesti cu un lucru, sa schimbi un obicei, sa devina parte din tine un nou aparut in viata. Aiurea! Si 14 sunt de ajuns. Asa ca eu in continuare sunt in Spania, si daca cineva indrazneste sa ma contrazica am de gand sa fac urat. Va salut din Spania, asadar. Ola, amigos!

Nu am scris nimic aici din vacanta pentru ca mi-a fost lene. Pur si simplu lene. Am insa un caiet destoinic umplut cu amintiri, doldora de fotografii si filmari ramase pe la prieteni. Cand le recuperez, le alatur impresiilor si postez. Ca idee, cine ajunge un Spania pe Costa del Sol si NU calatoreste in interiorul peninsulei iberice, nu stie ce pierde. Habar nu are. Si, din cate am vazut in scurtele plimbari pe esplanada din Marbella si Estepona, putini iau initiativa de a iesi din statiunile de pe litoral. Zac cat e ziua de mare la soare si nu se gandesc ce minunatii se afla la cativa zeci de kilometri distanta. La Granada, in Gibraltar, in Tarifa, in Sevilla, in Cordoba... Cu exceptia ultimului oras, le-am vazut pe toate.

Prin Granada, prin Alhambra, inca mai bantuiesc. Sunt umbra Andreei la Alhambra, pasii mei inainteaza prin gradinile din Generalife, mainile mele mangaie florile, culeg portocale, ating apa rece din fantanile arteziene. Inca ma pierd prin camarutele luxuriante din Palatele Nasrid, admir arabescuri si imi incant privirea cu minunatele mocabores ce imita stalactitele in arcade si tavane de o frumusete ce-ti taie respiratia. Ma simt asa... ca o mica sultaneasa. Numai naframele si voalurile senzuale imi lipsesc acum, desi, cu puterea imaginatiei mi-as putea schimba si stilul vestimentar.

Ma duc din nou acolo. Am zis sa dau o vorba de binete, un semn de viata. Ca da, traiesc, dar prin Alhambra... Ce poveste! Ah, ce poveste!
Blog Widget by LinkWithin

Pur si simplu...

A person is never so empty as when he is full of himself.

Persoane interesate

 

Copyright © 2008 Green Scrapbook Diary Designed by SimplyWP | Made free by Scrapbooking Software | Bloggerized by Ipiet Templates