27 mai 2008

Sifonierul si baia din valiza mea


M-am saturat sa plec cu tot sifonierul dupa mine cand am cate o delegatie. Si fac asta pentru ca deseori am asa dileme, nu ma pot decide ce sa iau, ce sa las.. Si sfarsesc prin a le inghesui pe toate intr-o valiza in mod evident prea mica pentru pretentiile mele. Le iau pe toate cu mine 'sa fie'! Cel mai greu si mai imposibil moment in fata valizei deschise e legat de alegerea hainelor. Stil, gama cromatica, pantofi, genti, bijuterii, curele. Toate judecate in functie de dress code-ul general al evenimentului, dar si al momentelor separate din agenda lui.

Si mai mereu e vorba de un eveniment cu momente distincte. Adica imi trebuie o tinuta pentru drum. La conferinta - alta tinuta. La cina, fireste, alta tinuta. A doua zi, workshopuri, teambuilding, seminarii... normal ca trebuie sa te imbraci altfel. Vine si a doua cina. Andreea cu cornite imi sopteste mieros: girl, e scris in stele! Nu te poti imbraca la fel ca in seara trecuta! La intoarcere, pe drum, nu poti sa porti aceleasi haine ca la venire ca vorba aia... cu deodorant sau fara... nu vrei sa te confunde colegii cu un sconcs rimelat...

Alta situatie: imi place un anumit pantalon. Dar bluza potrivita cu pantalonul nu e recomandata momentului. Sau are maneci lungi, deci risc sa ma coc de cald. Daca schimb bluza, schimb si cerceii mei preferati. Fireste ca e musai sa imi iau si fardurile potrivite. Si daca totusi e racoare? Ce pulovar sa aleg... sa mearga si cu pantoful, si cu pantalonul, si cu bluza, si cu cerceii? Nu am pulover... OK. Schimb pantalonul... dar stai, nu mai merg pantofii astia... Si, e-v-i-d-e-n-t, o iau de la capat. A doua zi? La conferinta? Hai cu pantalonul negru. Pai asta schimba cu totul datele povestii. Alte incaltari, alte bijuterii, alte cosmeticale... Si, stai: la tinuta asta merge si cureaua aia cu o minunata catarama mare, mare, mare cat o zi de post. Nu pot sa plec fara ea. Ah, si la teambuilding.. tinuta sport. Adidasi sau tenisi? Ce pantalon, ce tricou, ce bluza? Cand ajung la momentul cinelor - ca in cazul de fata sunt doua - deja sunt ametita. O iau de la capat cu obstinenta unui mic idiot - trebuie sa gasesc ce imi trebuie!!! Ca tot omul, la un moment dat, ajung si la desuuri. Pai stai, la tinuta aia merge nu stiu ce breteluta, ciorapii si ei musai dupa pantof, dupa moment, dupa Celsius... Invariabil blugii sunt in bagaje. Un pulover se cere si el. Pijamaua e in bagaje. Prosopul e in bagaje. Ah, am ajuns la acest punct...

Trusa pentru ingrijire personala. Avand in vedere ca pana la acest punct deja m-am saturat, de obicei iau toata baia dupa mine. Pasta si periuta de dinti (am un set special pentru delegatii, nu le uit!). Sampon, balsam by default. Crema de zi, crema de noapte, demachiantul, bureteii aferenti, tampoane, lentile de contact de rezerva, recipientul si solutia speciale, betigase, solutie pentru lentile de contact. Sapun. Prosop - am zis. Pieptan. Elastice pentru par. Parfumuri. Spuma de par (ah... nu mai am!!! OK - musai sa cumpar maine dimineata!!!). Oja - cateva sticlute (functie de alegerile de mai sus), acetona... si ea musai... Trusa asta valoreaza clar cateva kilograme la randul ei.

Mai departe: ochelarii, cheile, telefonul, actele si banii. Basic survival kit. Sa ma opresc aici? Se poate?! Trusa de machiaj. Servetele umede, incarcator pentru telefon, Deja am intrat in geanta si nu e obiectul acestui post. Oricum, pierd si aici minute bune si acumulez kilograme la greu. Sa mai zic si de laptop, caietele de notite - ca am mai multe, fiecare cu scopul lui - agenda de birou (fara ea nu pot, cine stie ce apare), cateva pixuri...

E zisa treaba: cand ma apuc de bagaje, ma apuc de lista. Am in fata programul evenimentului si in functie de el incep sa compun tinute, permutari, ecuatii. Imi ia ore! O-r-e! Si fac asta din cateva ratiuni foarte simple: 1. ma streseaza cumplit sa uit cate ceva util; 2. nu suport sa dau ca nuca in perete dpdv dress code; 3. mai ales cand vine vorba de company event!; 4. sunt femeie, ma respect, trebuie sa am la mine de toate, pentru orice situatie, inclusiv pentru cele imprevizbile... pe care fireste incerc sa le prevad in functie de experienta anterioara.

La final, ma urc pe valiza ca sa o pot inchide. Asta e alt amanunt: in ciuda pornirilor mele evident masochiste, nu am in dotare o valiza pe masura pretentiilor ce ma inconjoara. Am in schimb 3 trollere, toate de aceeasi dimensiune, ideale pentru o plecare de una, doua zile. Plecarea unui om normal la cap. Si mai am si genti. Cu nemiluita. Toate insa... la fel de normale, nicidecum cu extra capacitati pentru incredibilele mele necesitati previzibile sau imprevizibile...

Intr-o concluzie preliminara: ar trebui sa imi cumpar o geanta mare. Numai ca ma gandesc: daca imi cumpar o geanta mare, incotro se va duce lista mea de bagaje cand plec in delegatie??!!!

Ma mai bate un gand de final... Ce ma voi face cand voi avea un bebe?! Ii dau dreptate unui coleg pentru care, cand si-a luat masina, primul criteriu pe lista de selectie a fost capacitatea portbagajului. Dragule... te inteleg! Cat de bine te inteleg....

PS: Intr-o zi voi scrie despre ce port in geanta, dupa mine. Intr-o zi, ma voi supara cu adevarat si pe consoarta mea, g-e-a-n-t-a!

PPS: Va e clar ca in mod invariabil uit cate ceva, de fiecare data, nu?! Am plecat, fie ce-o fi!

26 mai 2008

Sunt fericita, mama


..... Si se intalneste mama cu fostul ei sef. Nu s-au vazut de un milion de ani. Si stau de vorba in intersectie la Lujerului pana ii prinde seara. O dureau picioarele pe batranica mea. Anyway, din vorba in vorba, ajung la capitolul copii. El ii zice ca fata lui a plecat in Germania, lucreaza si s-a casatorit acolo.

- Si Crenguta? (adica eu). Cati ani are?
- 31, zice mama
- E casatorita?
- Nu, zice mama. E intr-o relatie cu cineva... Nu e ceva serios, stiti cum sunt barbatii din ziua de azi. E greu sa mai ai incredere in cineva...

Ma uitam la ea. A continuat sa imi povesteasca ce a mai sporovait cu domnul doctor. Nu ii mai auzeam vorbele, un duios sentiment mi-a umplut sufletul. Cum sa o conving pe mama ca bucatica de viata pe care o traiesc in acesti ani e atat de frumoasa si de plina, chiar daca inca nu am propria familie? Ca pentru mine e mai putin important ce crede vecina de la 2, matusa din strainatate, varul de la Targoviste, domnul doctor sau cucoana X cand imi analizeaza statutul social? Ca e important orice e frumos si imi umple sufletul? Ca ma simt o femeie implinita cu fix ceea ce am acum? Pur si simplu pentru ca am atatea...

Si fiindca mi-a luat graiul cu povestea ei, nici nu am avut curajul sa ii spun:

Mama, nu trebuie sa te indoiesti ca as fi fericita. Trebuie sa o crezi cu toata inima.

Am tot ce imi trebuie, mama, acum.

Dar mai ales, te am pe tine langa mine, si casuta noastra, si prietenele noastre, si mesele noastre festive si ornate si dichisite de sambata si duminica, scaunelul pe care tu iti sorbi cafeaua, sortuletul tau de la bucatarie, vechi de 1000 ani, dar atat de bine ingrijit si pastrat, ca si cum nu ar mai fi pe lume altul de gasit... Si imi place ca inca ne facem amandoua planuri, ne sfatuim cu ce sa te imbraci cand iesim impreuna, ca si cand ce cred eu ar conta mai tare decat ce vrei tu, cum bluza bleumarin e mai buna decat cea maro pentru ca imi place mie sau pantalonii nu sunt potriviti pentru asa reuniune de familie, devreme ce eu mi-s in fustita... Si ce te sorb din priviri ca te bucuri cand mananci cate o ciocolata intreaga o data si imi arati o mutrita alintata, ca un copil care a facut-o lata, dar tare ar mai vrea... O mana de om, ca tine, mama... si atata ciocolata... :o) Cum nu as putea fi implinita cand uneori te aud razand, in timp ce te uiti la televizor, sau te vad dormind linistita, doborand in sfarsit prelungitele insomnii, cu trupul tau mic si firav, in marele pat pe care l-am cumparat tocmai pentru ca mi-am dorit sa... ai cel mai cald si mai comfortabil loc pentru a-ti odihni oasele batrane si bolnave?

Sunt coplesita si ma simt rasfata, mama, cand ajung acasa si toate cele lasate in urma de mine, dezordonata si aeriana, sunt cu atata rabdare reasezate de tine; cum tu constiincioasa ma astepti cu mancarica mereu calda, pregatita ore intregi, la foc mic... ‘ca asa iese cel mai bun gust din ingrediente’... Si cat imi umple sufletul rabdarea ta si calmul tau, mama, cat ma uimesti ca nu te plangi niciodata cand te doare, nici cand ai obosit, nici ti-e greu si ai vrea poate sa uiti de toate greutatile si nefericirea prin care ti-a fost dat sa treci... Cum poti, mama, sa pastrezi atata durere si sa zambesti mereu, la fel de frumos ca intotdeauna?

Si cat ma bucur ca tu esti cea mai buna prietena a mea, cea care nu ma judeca, nu ma cearta si nu ma obliga la nimic... Cum fara sprijinul tau si fara faptul ca ma asculti intotdeauna nu m-as fi descurcat in itzele in care m-am tot incurcat... Ce fericita sunt, mama, ca tie iti pot spune orice. Cat conteaza ca am cui sa ma destainuiesc cand imi vine a rade, a plange, cand vreau sa topai de fericire sau cand ma doare, dar mai ales, cat conteaza ca te stiu langa mine in orice clipa...

Stii tu ca numai gratie tie am invatat ca nicio napasta nu e de netrecut? Ca in viata totul se rezolva cu rabdare si ca in mine trebuie sa caut puterea de a reusi... Sfaturile tale sunt lectii pentru mine, mama, iar daca uneori lipsesc nemotivat de la ora ta, sa nu crezi ca nu regret...

Sunt fericita, mama... si sa nu te indoiesti de asta. Insusi faptul ca de cate ori vreau a scrie despre tine nu gasesc cuvintele potrivite pentru a-ti spune cat de mult insemni pentru mine, e o dovada ca recunostinta mea de a te avea tocmai pe tine ca mama e mult prea greu de exprimat. Ba chiar, ma gandesc mereu, oare voi putea vreodata sa iti pun portretul in cuvinte intr-un fel care sa iti infatiseze adevaratul chip, sa il faca la fel de nemuritor, venerabil si inegalabil de frumos, precum este in sufletul meu?! Probabil ca nu, maicuta mea draga. Sa fie asta marea mea provocare scriitoriceasca. Macar atat pot face si eu pentru tine.

Prin urmare, e vremea pentru noi doua, mama. Eu am ragazul sa petrec o vreme de om mare cu tine, numai cu tine, mama. Si pentru mine aceste clipe sunt nepretuite.

De luni, in jurul lumii


(Incep saptamana cu o paranteza: aseara, pe Euro Sport,
transmisiune in direct de la Seara Campionilor. Era in desfasurare o licitatie
la care participau mari fotbalisti. In doua minute cat m-am uitat, Cristi Chivu
si Gica Popescu s-au duelat pe un tricou de-al lui Ilie Balaci... S-au duelat in
bani, desigur. S-a ajuns ca a dat Gica Popescu 24.000 Euro pe acest tricou. Si-a
explicat omul si miscarea: numarul 8 al lui Balaci era legat de o amintire
personala, din copilarie... L-am inteles. Inchidem paranteza).


O noua zi de luni. Sunt aici, la birou, dar nu sunt aici, la birou. Scenariul este urmatorul: visez cu ochii deschisi ca am bani suficienti in cont cat sa nu duc grija zilei de maine. Nu cer foarte mult, doar cat sa nu duc grija zilei de maine. Sa nu am credite, sa existe acolo un ‘fond’ pentru vise nebune, cu implementare imediata, actiune ACUM, cadrul X, scena Y din viata mea, cand mintea mea nebuna o ia razna. Ca acum.

Si eu, eu cea de acum, pun mana pe telefon, telefonul asta de pe biroul meu. Si formez direct numarul partenerului nostru de la agentia de turism cu care lucrez si ii transmit o directa, sincera si entuziasta cerere de oferta: - Catalin, te rog frumos, fa-mi si mie o propunere urgenta pentru o croaziera in jurul lumii. Cat se poate de repede oferta, cat se poate de repede plecarea. Un bilet. Again: cu plecare asap !!

Daca as avea bani suficienti in cont cat sa nu duc grija zilei de maine asta as face. As pleca. Singura. Asa cum ma si gaseste aceasta frumoasa zi de luni.

Mai doreste cineva ceva? Zice-se ca e suficient sa iti exprimi dorinta ... si Universul va face totul ca ea sa se implineasca. Eu as avea nevoie doar de 10.000 Euro in plus, cu care sa nu am ce face. I-as da pe o croaziera si as pleca. Acum.

23 mai 2008

New in my playlist


... si va recomand si voua... Brazzaville!



22 mai 2008

Caleidoscop Softpedia


In timp ce urmaream finala Champions League (apropos, ma bucur ca a castigat Manchester... nu stiu de ce, am tinut cu ei by default) mi-am cautat de treaba pe Softpedia. Am adresat un search pe forum, pe o anumita tema, si m-am trezit in fata a peste vreo 40 pagini de rezultate, care in cel mai scurt timp mi-au distras atentia de la ce cautam.

Ce de lume pe forumul asta! Ce de intrebari! Ce de topicuri diverse si traznite! Unii oameni sunt dependenti de parerea altora pentru cele mai puerile chestiuni. Altii vorbesc pur si simplu ca sa se afle in treaba... Altii chiar au dileme si nu mai stiu unde sa gaseasca o solutie... Nu ma indoiesc ca oamenii au nevoie de ajutor si ca Internetul este la indemana pentru a afla pareri si sfaturi. Ideal de la persoane avizate... (ha-ha!) Insa o buna parte din adresantii de pe Softpedia sunt in copaci. Isi urla de acolo nedumerirea, nevoia, intrebarile, prostia... spre disperarea si amuzamentul meu, o figura naiva in peisajul forumist.

M-am amuzat citind doar titlurile topicurilor propuse spre discutie si a fost de ajuns sa ma distrez de minune... Nu am aprofundat nici unul dintre ele (OK, a fost unul, va spun la sfarsit).

Am selectat o parte dintre titlurile care mi-au iesit in cale - vi le redau mai jos, sa va amuzati si voi. Si in timp ce citeam, ma intrebam: cat de ridicoli pot fi ridicolii? De ce sa intri pe un forum ca Softpedia sa intrebi ce masura de pantaloni trebuie sa iti cumperi??!! Ce inseamna de fapt - citez ad literam - ‘Incercatii, pe mine m-au convins’. Nici nu comentez de ortografie... Nu mai comentez ca mi-e prea greata cand vad chestiuni de genul asta. Dar: subiect... predicat...? Unde le-ati uitat fratilor? Mai grav decat orice: cine are timp sa raspunda la toate ineptiile astea? Unele topicuri au mii de reply-uri in spate...

Una peste alta... ajung la concluzia ca abilitatea de a articula si a scrijeli intr-o forma lizibila gandurile e cea mai mare dar si cea mai mare povara pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Ca el nu s-a gandit la nerozi. Si ca nerozii astia o sa faca flood de tampenii pe forumurile de pe Internet. Tampenii care pe mine m-au deraiat o vreme buna de la treaba ce o aveam de facut (da, stiu, vina mea ca m-am lasat furata de perisaj...!). Una peste alta, desi nu am gasit ce cautam, singurul lucru bun e ca mi-am descretit fruntea.

See for yourself cam ce griji/intrebari/dileme/anunturi de impartasit pe Softpedia are romanul de rand... Enumerarea este o selectie, nu am modificat nimic din original... Contine si ridicole, si normale, si agramate, si ciudate, si idioate, you name it. Toate au, cred eu, un 'ceva' ciudat, care m-a indemnat sa le selectez. Asadar:

Cum desparti 2 persoane?
Cum ati facut sa uitati o fata/baiat?
Cumpar haine de firma -prefer cantitate
Unde/cum se vinde o afacere?
Creez si dezvolt pagini web de orice fel.Asigur garantie 99 de ani si cel mai bun raport pret/calitate.
Unde stai si ce masina ai?
Topic dedicat masinilor de pompieri
Stie cineva reteta cartofilor de la McDonald's?
Europene vs. Asiatice - care sint mai bune?
Starea pe care o am in momentul in care merg la toaleta dupa un alt coleg de serviciu
m-a inundat veciunu
vreau sa-mi cumpar costum!
Cine m-a inervat azi - topic pentru descarcat "sufletul" si umplut frigiderul
ce ai invatat anul asta? sexual vorbind
O iubire de 2 ani aproape care acum este pe moarte. Ce ma pot face!!!
Am descoperit ca sunt gelos :((
Mai e careva in Rm Valcea? - nu de alta, dar vreau si eu sa am de la cine sa invat...
Ajutor .... Cum sa o cuceresc?
Te uiti in urma ta cand mergi pe strada ?
Cum renunt la Coca-Cola? Doresc sa renunt la aceasta bautura
Problema sistem! Se stinge singur! Mi se stinge Pc-ul singur!
Parchet care scartie, ce propuneti?
Strans de gat. ajutor va rog
Ce fac cu nesimtiti care nu ridica comanda ? magazine online
impamantare cum se face o impamantare ca la carte
Cand sunt femeile rele ?
Nu stiu ce masura de pantaloni sa-mi cumpar.
Despre salarii, in functie de oras, post, firma Voi cat castigati?
Stie cineva vreo firma care elaboreza manuale de utilizare?
AJUTOR Am fost pacalit de o firma de cluj
Ce parfum de firma barbatesc prefera femeile?
vand haine de firma NOI pret negociabil in bunul simt
Trebuie sa schimbe Cosmote firma care le face reclamele ?
Incercatii, pe mine m-au convins...
firma infiintata... unde gasesc clienti?
Credeti in Dumnezeu?
- avea aproape 20.000 de raspunsuri - asta e singurul topic pe care am intrat...

21 mai 2008

El cu milionul, noi cu lectia...


Acum 6 ani de zile lucram impreuna in aceeasi companie. El era junior si se straduia mai mereu sa faca pe placul tuturor. Si noi, astialalti, deja cu vechime si cu trecere pe la sefu’, il cam tratam de copilandru. Frumos si respectuos, ca eram oameni civilizati, dar fara sa il luam in serios mai niciodata. Adevarul e ca... chiar era copil. Era inca student, undeva pe la 18, 19 ani ani asa, cu o figura foarte naiva si inofensiva... George al nostru era ‘the junior’ in echipa.

Tocmai de aceea, cand si-a anuntat plecarea subita, o bucata de companie a ridicat spranceana: adica bine, do’mle, nici bine nu ai venit ca si pleci? Pai noi, astia care suntem aici de la inceputuri, noi am tras, am ajuns undeva, stim sa apreciem adevarata masura a lucrurilor. Noi stim ca succesul nu vine peste noapte. Noi stim oricum mai bine decat tine ca trebuie sa tragi ca sa ajungi undeva. Iar voi - generatia asta tanara - asteptati pica para malaiata si cand nu pica fructu’ dati bir cu fugitii. Ce de superficialitate! Tocmai tu, junioare, care noi te-am corcolit si te-am tinut in palma si te-am dadacit si ti-am vandut pe tava meseria, bratara de aur... Hehe, ai sa vezi tu, prietene... Noi am fost ca tine, tu ca noi o sa fii si atunci o sa vezi!

O alta bucata din companie si-a indesat rasetele pe la colturi. Frustratii momentului care s-au bucurat ca pushtiu’ a luat initiativa si pleaca: uite dom’le, ce gest maret, uite cum protesteaza el fata de nedreptatile la care suntem noi toti astia supusi. Hehe, gata, incet incet le pleaca oamenii buni. Ei las, ca de maine ma apuc si eu sa imi caut si scap i eu de aici.

Habar nu am daca asta era cu adevarat in mintile unora din jur, dar pot sa pun pariu ca nu sunt foarte departe de adevar.

(Paranteza: Adica asa se intampla de fiecare data cand se mai duce cate unul. Nu ati vazut? Este un pattern. Oricine pleaca lasa in urma cel putin doua categorii de frustrati atarnand pe birouri:

1. frustratii cei care gandesc ca recunostinta e floare rara, ca omul te lasa balta exact cand nu trebuie, ca pleaca exact cand te asteptai sa culegi roadele investitiei de timp si de bani si de nervi pe care cu abnegatie de sef exemplar le-ai depus la altarul relatiei voastre. Evident, aici intra managementul, superiorii directi, ‘directorii’...

2. frustratii ciudosi, cei care au pogonul de neumltumiri adunate in desaga, marii exploatati, victimele eterne. Adica aia care raman in urma, la acelasi birou de care sunt satui, cu aceeasi munca plicticoasa, aia care se lamenteaza, se vaicaresc, se auto saboteaza vreme indelungata, aia pentru care a face un CV este capat de lume.. (acuma... eu stiu ca voi soca, dar ‘aia’ suntem noi de multe ori, no matter the exceptions...).

Inchis paranteza.)

Cu George, povestea a fost cu atat mai interesanta cu cat, dupa ce ca era j-u-n-i-o-r, ne-a anuntat ca se retrage pentru a-si face el, de capul lui, un business privat. Adica nu pleca la alt patron. Copilasul nostru isi facuse firma si lua viata in piept de-a dreptul. Care piept, mai Georgele mai, nu vezi cat esti de firav?! In ciuda tuturor, el si-a vazut de drumul lui, noi, fireste, de al nostru...

Si anii s-au scurs. Din cand in cand mai aflam despre el, la reuniunile ‘de clasa’ - ca daca tot ne-am avut ca prietenii la serviciu, ne mai si vedem din cand in cand. Si asa mai aflam de Georgica - si-a facut intr-adevar business-ul lui, ii merge binisor, el cu treaba lui, acolo, noi cu a noastra. Ba la o bauta din asta a venit chiar el, in persoana, la fel de copilandru ca, deh, or fi trecut peste el anii, dar au trecut si peste noi.Cum spuneam... noi ca tine am fost, tu ca noi o sa fii, mai George mai... Si el tot modest, nu s-a laudat, nu si-a strigat nici fericirea nici nefericirea, dar i se citea entuziasmul in putinele vorbe. Deja il priveam cam din cealalta perspectiva: uite frate, el de capul lui, noi tot la patron. O fi stiind el ceva de nu se da batut.... Era ceva ca isi mentinea business-ul pe linia de plutire. Adica era de apreciat baiatul.

Acum 2 luni, o noua reuniune, mult mai putini decat altadata. Georgica nu apare. Si toata lumea isi trece in revista amarul. - Te-a maritat? - M-am maritat, prietene, m-a luat compania pe vecie. - Tu, te-ai insurat? - Si io, cu delegatiile. Am harem... multe si marunte, sa-mi ajunga... - Da' de George mai stiti mai ceva? Mai are mai magazinasul ala al lui, virtual? Mai traieste baiatul asta? Ala nu, ala nu... pana cand unu’ zice: - L-am vazut eu, cred ca ii merge bine, conducea o masina benogasa. Aha, a crescut copilu’... -Hai sa il sunam mai, poate vine sa ne vedem. Pun mana atunci si acolo pe telefon si ma lansez emotionata ca o sa il aud pe copilu’. Si suna, suna, suna... Abonatul nu raspunde. - Eee, Georgic-al nostru e greu de gasit. Las’ ca poate suna el inapoi. N-a sunat.

Azi dimineata, deschid Capitalul. Ce mi-o fi venit, nu stiu, ca nu l-am mai deschis de luni intregi. Si rasfoiesc a lene asa... o pagina - balarii. A doua pagina - balarii. Pe la sectiunea de IT, articol mare de coperta: Primul milion de euro facut dintr-o republica virtuala. Ha ha! Ia sa vedem ce zic astia aici: Un tanar de 26 de ani din Bucuresti a intrat in randul milionarilor in euro la numai sase luni dupa ce a lansat un joc de strategie online, care le ofera utilizatorilor faima si putere virtuala. Ia uite frate! Uite si tu ce face pushtimea in zilele noastre! Si ma apuc sa le citesc asta in gura mare colegilor. Si toti: Whoa! Whoa! I-auzi frate... Si in timp ce ei se mirau, am si eu timp sa cobor privirea pe pagina... la ditamai poza cu tanarul de doar 26 ani... Si mi se taie respiratia, efectiv. Si nu cred ca mai e nevoie sa continuu, puteti voi sa cititi aici.

Mai am vorbe doar de epilog:
Simt nevoia sa tac si sa invat prieteni. Asta simt eu nevoia sa fac acum.

OK - o sa ii dau un sms, o sa il felicit si o sa ii zic ca e maret. Jos palaria! Si asta o fac cu zambet sincer pe buze, ca vorba aia - ce vina are omul ca are doar 26 anisori?! Si ca el ca mine nu o sa fie niciodata?!

17 mai 2008

Roscata, pistruiata si... frustrata!


Acesta este un post lung pentru ca povesteste despre parul meu roscat, despre pistrui si toate cele ce au derivat din aceste aspecte. Cine nu are rabdare... poate gusta romantismul epilogului din acest post :o). Asadar:

Dono vorbeste despre cearcanele lui, despre cum le are de cand se stie si despre cum s-a saturat ca se mira lumea si il intreaba mereu daca e obosit.

Pentru mine o chestiune similara se intampla cu faptul ca sunt roscata. Si cu faptul ca am multi pistrui.

Am pistrui de cand ma stiu. Ii am peste tot, dar mai ales pe maini si pe fata. Si am de cand ma stiu o claie de par rosu si des. Si asta m-a scos intotdeauna din multime, chiar - si mai ales - cand nu vroiam!

Mama se explica foarte simplu: cand eram insarcinata cu tine, imi doream enorm sa am o fetita roscata si pistruiata, cu ochi albastri. Ei bine, mama a cam avut ce si-a dorit (sic!) iar eu nu prea am stiut ce vreau multa vreme. M-am pricopsit cu parul rosu si cu pogonul de pistrui si ani de zile am suferit si m-am frustrat teribil pentru ca... eu eram altfel decat ceilalti copii.

Cred ca singura mare perioada in care mi-am trait cu mandrie succesul a fost intre 2 si 3 ani, cand repetam ca un robotel ce ma invatau ai mei sa le spun curiosilor care se holbau la vapaia din capul meu: - M-a dus mama la Palis (Paris) si mi-a vopsit palul losu si mi-am facut pitlui cu un apalat! Gluma gluma... dar habar nu aveam ce ma asteapta!

Pentru ca mai tarziu, cand a inceput sa conteze ce vad eu in oglinda, a inceput marea mea drama. In fata blocului, la scoala, in parc, printre bruneti, sateni si - ocazional - blonzi, apaream eu, cu parul meu roscat si lung cat o zi de post si cu milioane de pistrui - ca realmente nu aveai unde pune un ac. Pe deasupra mai purtam si ochelari. Aragaz cu patru ochi, biciul fermecat (aveam o coada impletita pana aproape de fund)... Litza (adica sarma din aia de cupru sau din ce o fi ea...) - numele astea mi-au bantuit copilaria. Si chiar daca astazi ma amuza chestiunea... faptul ca eram altfel decat ceilalti era un puternic motiv de chinuri si suplicii interioare.

Ma razbunam tipand de mama focului cand ma pieptana bunica-mea. Urlam de ma auzeam din strada, stia toata lumea ca ‘pe Crenguta o piaptana bunica-sa’. La parul meu foarte des, mereu carliontat si incalcit, pieptanul era cel mai mare dusman. La cat eram de baietoasa si greu de prins pe scaunul de tortura, bunicuta mea nu avea decat o singura metoda: descalcea parul umezindu-l cu un ulei special, imi impletea doua cozi din varful capului (un fel de spic), pe care apoi le impletea si le lega una de alta, astfel incat la final ma trezeam cu un fel de coc alambicat, relativ plat dar foarte rezistent. Suficient de rezistent cat sa fie nevoie sa ma pieptene doar de 3 ori pe saptamana. In rest... nu ma vedea la fata!

Prin adolescenta situatia s-a inrautatit. Si cu parul, si cu pistruii. De acum ma pieptanam singura, dar nicio forma posibila de impletire si despletire nu putea ascunde culoarea. Iar pistruii... tot acolo. Cum rasarea raza de primavara, rasarea si disperarea mea. Fugeam de soare, ma acopeream cat puteam de mult, ma feream in ideea ca asa o sa scap de milioanele de punctulete care imi acopereau pielea. In mintea mea pistruiata, ei erau cauza tuturor insucceselor mele sentimentale (nu ca nu as fi avut parte si de succese, by the way!). Pistruii erau primii ce cadeau vinovati decat cand inima mea era sfasiata de vreun june ce miraculos imi cadea cu tronc (asta se intampla cam in fiecare weekend :o)). Pistruii, parul meu roscat, pielea alba - erau dovada incriminatorie ca sunt d-i-f-e-r-i-t-a de toate celelalte fete si ca de aceea nu ma plac baietii dupa care imi tresarea inima. Imi varsam furia refuzand sa ma mai uit in oglinda... Ma uram.

In ciuda acestor trairi rebele, mutra mea cu aparente influente irlandeze avea un succes teribil la oamenii mari - femei si barbati deopotriva. Adultii ma iubeau instant, ma priveau ca pe un exponat de vitrina si ma interpelau spre disperarea mea evidenta: - Si asta e culoarea naturala a parului tau? Imi venea sa plang, sa urlu. Daaaaa... si mai lasati-ma in pace!!!! Profesoara mea de engleza facuse o adevarata pasiune pe aceeasi tema: imi aducea reviste rare pe la noi si mi-o arata pe roscata de la Buckingham - printesa Fergie, imi vorbea despre filmul ecranizat dupa romanul lui Thomas Hardy, Tess of the d'Urbervilles, si despre o fermecatoare Nastasia Kinski, ce juca in rolul principal al roscatei Tess. Imi arata picturile lui Rubens si Titian, vorbindu-mi despre pasiunea lor pentru fapturile roscate ca mine... D'oh! Eu, necredincioasa, nu mai scapam!

Pe la 14 ani, din dorinta de a ‘repara’ cumva ‘nedreptatea’ ce mi s-a facut la nastere, am prins o zi in care eram singura acasa, m-am dus la coafor si le-am cerut doamnelor sa imi faca un breton. Ma gandeam ca mai acopar niscaiva pistrui si adopt un aer cosmopolit. Mai grav: le-am cerut sa imi aplice solutie pentru permanent numai pe suvita de par taiata in frunte. Rezultatul: dezastru. Cu parul meu mereu strans in coada impletita si cu parul permanentat din varful capului, aratam ca un catel tuns artistic... cu motz in frunte. M-am ales cu super mustrari, mama a innebunit, m-a tarat peste cucoanele de la salon si le-a mustrat... - Nu vedeti ca e un copil?! Cum ati putut sa faceti asta?! Cred ca avea dreptate... dar una peste alta... tot e bine ca nu am bagat singura foarfeca in podoaba mea capilara... Asta nu am facut-o niciodata, ce-i drept!

La foarfeca insa, tot am ajuns in cele din urma. Pe la 17 ani, mama a cedat insistentelor mele si m-a dus sa ma tund. Cand s-a auzit ‘harst!', biata de ea a plans, ba chiar a pastrat coada impletita pe care o tine si astazi undeva... prin cutiile ei din sifonier. Eu in schimb... m-am bucurat. Desi aratam ca o oaie. :o)

La 18 ani am trecut la actiuni mai drastice: m-am tuns a la Mireille Mathieu si m-am vopsit. Bruneta. Ce dezastruuuu!!! Parul meu rebel, ondulat, carliontat a stat cumintel pret de o zi dupa care nu s-a mai asezat niciodata. Radacinile blond roscate si-au facut curand aparitia, transformandu-ma intr-un clovn ridicol... Chinuri, chinuri... pana cand m-am suparat atat de tare incat m-am tuns scurt de tot, firul de par de maximum 2, 3 cm. A fost perioada carliontilor evidenti, rosii ca focul. Eram o veritabila oita roscata. M-am chinuit apoi niste ani cu o lungime total nefericita a parului, dar am muscat din oglinzi asteptand sa ajung la momentul in care imi pot strange parul in coada.

Episodul asta m-a potolit de tot. Obosita, fara nicio tragere de inima, mi-am acceptat si claia, si pistruii. Am invatat ca nu am ce face si trebuie sa traiesc cu ei.

Si au trecut anii. Pistruii s-au mai domolit - dispar iarna aproape de tot de pe fata, fondul de ten din machiajul zilnic ii acopera si pe ei, si ridurile ce ma insotesc de la o vreme pe sub umbra ochilor... Desi nu il mai vopsesc, imi filez des parul si din cand in cand il intind cu placa, in ideea unei variatii la carliontii cotidieni...

Intr-o zi, rasfoind albumul de familie si urmarind fotografiile mele de-a lungul anilor, am remarcat ca parul meu nu mai este la fel de rosu ca odinioara. Desi sunt inca o veritabila roscata, nuantele sunt mult mai inchise in comparatie cu cele din copilarie. Un ciudat si nostalgic regret mi-a cuprins inima... M-am socat: tocmai eu sa regret ceva ce am detestat o viata intreaga?! Nu e ca si cum maine m-as trezi satena, dar trebuie sa recunosc ca m-am surprins cu o reactie la care nu ma asteptam: NU VREAU sa fiu altfel decat roscata.

Cat despre pistrui...

Epilog

Ma odihneam intr-o zi in bratele lui. Ma simteam ocrotita, in pace, linistita si fara alte ganduri. Parca timpul se oprise putin, sa stea cu noi doi, sa pastreze clipa aia de iubire, si pasiunea, si duiosia.... Si momentul asta infinit de frumos ma prinsese cu un zambet pe buze, cu chipul calm si mintea limpede, fara ganduri si fara griji, asa ca am atipit pret de cateva secunde, intr-un somn adanc, linistit.

Cand m-am trezit, primul lucru pe care l-am vazut i-au fost ochii. Imi veghease somnul. Ma iubea privindu-ma si nici macar nu mai era nevoie de vorbe intre noi, stiam amandoi cat de frumos este momentul... Numai ca el avea ceva sa imi spuna, ardea de nerabdare... M-a sarutat grabit si mi-a soptit zambind ca un copil care aflase raspunsul la un mare, mare secret:

Shoricel, am dibuit! Aici, pe umar, ai cam... 100 pistrui pe cam... 5 cm patrati!!!

Nu stiam. Dar acum stiu. Si ce fericita sunt ca ii am... Ce fericita! :o)

15 mai 2008

Yahoo news cu punct RO la coada


Dragi prieteni si utilizatori ferventi ai serviciilor Yahoo, vi se pregateste ceva: versiunea in limba romana a portalului Yahoo.ro si versiunea in limba romana a messenger-ului nostru cel de toate zilele. A dat Evenimentul Zilei cu stirea in noi astazi...

Imi imaginez ca vestea aduce niscaiva implicatii economice, care sunt convinsa ca sunt pozitive. Si cu siguranta ne aduce niscaiva puncte bonus la capitalul nostru de imagine, ca iata, in sfarsit, sunt si sufixele .ro profitabile cumva, de isi arunca privirea maharii googlisti si yahooisti si spre noi (adica dupa lansarea de ieri a Google Translate in romaneste... nu puteam spera la vesti asa bune, nu?)

Ei bine... sunt foarte curioasa cum va arata yahoo.ro, insa in privinta messengerului, nu am ce sa imbratisez. Nu voi alege niciodata o interfata in romana. Sorry, insa ca si in cazul meniului de la telefon in limba romana, as avea senzatia ca lucrez cu niste comenzi... ridicole. Ca asa suna limba noastra cand vrea sa substituie engleza: ri-di-col. Iar in privinta messengerului cu atat mai mult. Aici troneaza cu asa succes regina elegantei in exprimare... incat nu ma prind cum ar arata fereastra principala din messenger cu... Editeaza. Adauga. Statusul meu. Disponibila. Ocupata. Am fugit pana afara. Pe telefon. Invizibila pentru toti. Nope, sorry, mi se taie tot cheful. (Apropos: 'plug-ins' cum s-ar traduce? Google nu ma lamureste :o))

Asa. Deci nu ma inscriu pentru Yahoo Messenger in romana. Dar tot e bine ca vom avea Yahoo.ro. E bine.

14 mai 2008

Sharing is good...


...mai ales cand vine vorba de hoti de timp. In loc sa o folosesc la maxim, pierd vremea cu Google. Bloguri. Linkuri utile...

Si asta in timp ce am treaba. Multa. Foarte multa. S-au pogorat toate si sunt asa de naucita ca deja ma intreb cine m-o fi pus sa plec in vacanta de Paste o saptamana, sa nu ma gandesc la consecintele pe termen... mediu, sa nu deschid laptopul deloc, sa nu planific mai din timp niste lucruri. :o( Eh, asta e. Moving forward cu o maceta in mana dreapta si cafeaua in stanga. Descurc eu hatisurile in cele din urma. Vine ea si vacanta aia mult asteptata...

Printre picaturi, ma las furata de hotii de timp cu figura de www. Ajung pe variate website-uri cautand cele de trebuinta pentru job, dar ma fura valul pe parcurs. Pai si de ce sa pierd numai eu timp cu balarii? Hai sa va arat si voua... cam pe unde zburatacesc zilele astea:

Din categoria entertainment, m-am distrat dimineata, la cafea:
pitzipoanca.org (via Alia)- am intrat, m-am socat, m-am amuzat... Super smart comentariile de la fiecare fotografie.

Din categoria utile:
www.viamichelin.com - harti, rute, destinatii... cam orice aveti nevoie din cateva clickuri. Asta asa... cu gandul la vacanta...

Rubinian - dictionar de afaceri. Am aflat de aici instant ce inseamna pret forfetar, ca nimeni nu m-a putut lamuri prin jur...

Combinand cele doua categorii:
Google Translate - exista acum si optiuni de traducere in si din romana. Enjoy the fun of it! Eu l-am testat asa:

si daca ramuri bat in geam
and if the branches bat giveaway

si se cutremur plopii
and earthquake plopii

e ca in minte sa te am
in mind is that you have

si incet sa mi te apropii
and slowly close to me

Mai impartaseste cineva ceva util cu noi?

13 mai 2008

Astazi la aperitiv....


Ajungem la restaurant. Aglomeratie... ca la parcul de distractii. Stam toti la intrare, claie peste gramada, fiecare incearca sa isi gaseasca mai repede un rost printre mese. Ne legam de o chelnerita ce se strecoara printre noi, cu farfurii debarasate in toate mainile ei dibace.

- Fiti draguta... cam cat credeti ca mai dureaza pana se elibereaza o masa? Si privim interogativi spre locurile din dreapta, de unde tocmai se precipitase ea, ca sa-i dam de inteles ca acolo ne intereseaza pe noi sa stam.
- A, nu stiu ce sa va spun, nu stiu... De-abia le-am servit dezgustarile!

Ei, hai.. Pe asta chiar mi-ai servit-o pe tava...


PS: Azi e marti, 13. Pazea!

11 mai 2008

Ce sa mai intrebam si noi...?


Faptul ca am introdus pe site chestionarul m-a facut sa ma gandesc din nou la intrebari care dau ca pusca in perete. Franturi de conversatie banala, genul de intrebari care dupa ce ca iti sunt adresate, mai sunt formulate si intr-un fel anume, de te lasa masca sau te enerveaza.

Ador momentele astea! Ce-mi place cand vine matusa-mea si imi ia pulsul din timp in timp: si... cat mai castigi? Cat iti mai dau astia unde lucrezi tu acum?

Mi s-a intamplat tot mie ca intr-o discutie cu o fatuca sa ma aud interogata brusc: auzi, asta e parul tau n-a-t-u-r-a-l? Ma mai intreaba lumea despre asta, dar la ea am simtit asa o insinuare, mirare si soc in intrebare... de parca oriunde in lume dar nu pe capul meu s-ar cuveni asa dotare. Si intrebarea urmata de o reactie de genul... "A, da? E natural?" si o grimasa a fetei cu umbre de dezamagire... ce sa zic: ecuatia perfecta pentru iritatie.

Ma rog, mai sunt si altele. “Ai nevoie de ajutor, dragule?” Asta e mare greseala. Barbatii nu au niciodata nevoie de ajutor de la alti barbati. Daramite cand intrebarea vine de la o femeie... Oh, oh, big mistake. Doar stim bine ca in 99% din cazuri raspunsul este NU. In directa legatura cu procentul de orgoliu, sexul si situatia, as pozitiona urmatoarea intrebare: “Nu ar trebui sa oprim si sa intrebam pe unde sa o luam ? E evident ca ne-am ratacit...” Hm... Normal ca NU oprim, NU avem nevoie de indrumari, ne descurcam si singuri, ca de aia sunt eu barbat aici, la volan... Hehe... ce ma amuza faza asta...

Apropos de orientare. Tot in categoria penibil as include situatia in care nici bine nu ai cunoscut pe cineva ca te trezesti intrebat: “Da’ tu unde stai in Bucuresti?”... Aha, cartierul si nota. Rangul, puterea de cumparare, averea, autoritatea. Am intalnit si cazuri de persoane absolut normale si bine intentionate in interogarea lor. Dar am vazut si pe altii... ah, ah, snobismul in floare.

Last, but not least... m-a intrebat cineva nu demult, dupa ce a aflat ca detin un blog... “Auzi, da’ tu esti scriitoare de-adevaratelea??!!”.. Errmmm... Conteaza?! :o) Mai bine intorc eu intrebarea: "You stupid, man? Or what?!"

PS: Pe primul loc ramane categoric aia cu si... cand te mariti?”

8 mai 2008

Business cu Maslow


Romanii din jurul nostru nu stau degeaba. Afacerile private infloresc precum ciupercile dupa ploaie, idei peste idei, toate lumea cauta succes prin originalitate si diferentiere. Am devenit apatica la povestile astea, poate si pentru ca spiritul meu antrepenorial e amortit si hiberneaza de cand ma stiu. Am avut suficiente exemple in jur cat sa ma prind ca nu e usor deloc sa centrezi, sa pasezi si sa dai gol de unul singur. Iti trebuie o felie de curaj, eu mai usurel cu vitejia. Ma strang creditele.

Anyway: va prezint doamnelor si domnilor ceea ce ar putea parea gluma zilei, dar nu este! Niste temerari tineri cu initiativa fata de blocajele in trafic si penuria de locuri de parcare au lansat un serviciu cel putin amuzant. Ei isi spun comenzi in trafic - firma care va face cumparaturile in trafic. Adica, au niste oameni plasati strategic in puncte din Bucuresti (doua, ca sunt la inceput), oameni care la cel mai mic semn din partea clientului sunt gata sa ii faca niste cumparaturi minimale pe care... i le lasa direct in masina la... urmatoarea intersectie. Singurul comision pe care il aplica: 5% din valoarea cumparaturilor. Cum ziceam... desi pare o gluma, nu este.

Adevarata portie de ras am luat-o and am vazut ce iti poti alege din lista de cumparaturi. Adica asa iti dai seama cam care e minimum minimorum necesar unui om fericit si tot la fel... m-am gandit daca si-au facut sau nu o strategie cand s-au apucat de asa business amuzant. Ca pe mine povestea asta m-a dus cu gandul la Maslow, prima etapa, cea rudimentara: mama, papa, pp, kk, sex. Simplu. Nu le ai, nu esti fericit.

Spicuiesc asadar din ce ofera baietii intre intersectii:
Elementare: apa, paine, carne, lactate, legume, fructe...
Igienice: sapun, periuta si pasta de dinti
‘Vicioase’: tigari, cafea... Orbit :o))

si.. si..

Trandafiri si prezervative. (Adica ce sa faca omul in trafic, intre Unirea si Tineretului? Se gandeste si el la cum sa o impace... ca sa reuseasca sa se bucure de o clipa de nemurire... No, sigur: asta tot la baza lui Piramidei lui Maslow e.)

O dovada in plus ca nu e nevoie de cine stie ce inventii spectaculoase ca sa faci niste bani corecti in ziua de azi. Iaca si piramida. Cam pe unde va situati dupa o zi de munca in care nu ati avut timp de nimic altceva decat ridicarea in slavi a EBIDTA si fericirea actionarilor, va duceti spre casa unde nu aveti nimic pregatit, stomacul vi s-a lipit de spate, gatlejul arde de la stres si deshidratare, iubitul si el, undeva pierdut prin alte intersectii... Pe ce treapta a ui Maslow? Ca eu una, numai la auto-realizare nu m-as gandi...

7 mai 2008

Cosmetica - intre psihoterapie si acrobatie


In acest post urmeaza cateva povesti petrecute in cabinetul de cosmetica. Plus o introducere. Plus Andreea usor traumatizata de trecutul glorios, dar amuzata la culme si decisa sa spuna lucrurilor pe nume.

Demult mi-am propus sa scriu despre cum e sa ajungi in mainile cosmeticienei. M-a inspirat si Stephanie Klein, care in 'Straight up and dirty' dedica un capitol absolut savuros momentului in care o prinde la cotitura Helga - o nemtoaica hotarata sa nu ii mai lase nici un firisor de par pe trup. Si nu glumesc cu ‘o prinde la cotitura’. Am ras cu lacrimi citind acele cateva pagini, cred ca sunt printre cele mai reusite din carte...

Umor negru si autoironie maxima - de asta au nevoie femeile si barbatii (pe care ii felicit pentru ca in sfarsit percuteaza la treaba asta!) cand isi fac programare la cosmetica. Este - cred eu - unul dintre clasicele si constantele momente in viata cand nu are absolut niciun rost sa te tanguiesti, nu te mai ajuta nimeni, nu ai cale de scapare. Nici tu, nici cel mai plapand firicel de par pe care bunul Domn ti l-a oferit cu siguranta din cele mai bine-intentionate ratiuni, dar care in aceste clipe este ‘firul-non-grata’, cauza de blam comun si motiv de rusine mare prin insasi existenta lui!

Pur si simplu trebuie sa mergi acolo, sa musti din pereti si sa te gandesti la... ce vraji mai face astazi cosmeticiana mea, prin zone absolut ascunse privirii si mintii mele dornice sa scape mai repede de pe patul de suferinta :o). Si cosmeticiana... cand pune ea mana pe tine... alelei, maicuta, e pe terenul ei!

In vastele mele cautari de matching cu o specialista normala la cap si fina la mana, cu un dram de compasiune fata de zone delicate si cu bun simt cat sa imi inmoaie roseata din obraji la dezvaluiri de intimitati, am dat peste cele mai interesante profile in domeniu. Am intalnit figuri banale si dezinteresate - adica cele mai frecvente, nu are rost sa ne oprim aici. Nu m-a lipit chimia de ele, am fugit mancand pamantul.

Mai interesante povesti se desfasoara cand vine vorba de...

Doamna Stela, stresata
Imi amintesc de doamna Stela, care dupa ce mi-a aplicat cateva straturi succesive de ceara in ideea ca va reusi sa il extraga pe primul, mai indaratnic... a cedat nervos. Si-a pus mainile in cap si mi-a zis.. ‘eu ce ma fac acum cu tine? Ca de scos chestia asta de aici, nu o mai scot niciodata.’ Ati calatorit vreodata pana la capatul lumii... instant? Vi s-a facut inima cat un purice minuscul, timorat si traumatizat? Ati simtit vreodata ca nu mai aveti suflare pentru o clipa? Ca s-a dus in neguri vocea? Eu da. Eu, care stateam acolo, chitic, fara strop de putere asupra propriei mele fiinte si asupra nevinovatului meu trup... m-am trezit ca fac psihoterapie cu a mea cosmeticiana. ‘Doamna, nu se poate. Trebuie sa reusiti. Nu zic nimic, nu tip, nu plang. Do whatever you have to do, dar mai repede ca nu avem timp de pierdut!’ Intr-un bun final, a reusit. Era transpirata toata de emotie, pur si simplu cred ca s-a temut sa nu scoata ceara cu tot cu ceva bucati de tegument. Habar nu am prin ce am trecut - fericiti cei saraci cu duhul, nu? La final, asa era de palida, ca am scos-o in holul salonului, am asezat-o pe canapea si i-am dat un pahar de apa. Si bacsis. Pe drum, m-am gandit ca pur si simplu nu am avut noroc, a fost proasta ceara, asta e, se mai intampla... A doua zi, am constatat ca sunt plina de arsuri pe portiuni considerabile. Abia asta m-a convins ca nu are rost sa ma mai intorc la doamna Stela, desi atat ea cat si salonul promiteau responsabilitate.


Elena, pisiholoaga
Prin peregrinari, am dat de o cosmeticiana care, desi era trecuta bine de prima tinerete, activa si pe post de studenta la psihologie. Is it real ca toti cei care dau la psihologie isi primesc primul pacient in fata oglinzii? In cazul asta, izolat, as zice ca must be! Femeia mea era... propriul cobai. Si ma mai folosea si pe mine, pe post de spectator. La fiecare programare, ca un facut, incepea sa se deruleze aceeasi placa. Si vorbea... ca o moara sparta: ca sotul a ramas somer, ca fiul e un netrebnic, ca ea, studenta, seminarii, sesiuni, nu mai poate, uf, vai, of, ouch.... I-am frecventat cabinetul o buna bucata de vreme, pana cand mi s-a taiat de analize si sfaturi. Am parasit-o si pe asta. Ca sa dau de...

Andreea, narcisista
Ah, ce imi plac oamenii astia, atasatii de oglinda! I-as manca... de vii, cu placere. Personajul din cabinet se prezinta in poveste cu o statura mignona, este blonda platinata, comuna bine de tot, banala, nimic special pe chipul ei. Cam zeflematica si cu limbaj de cartier nuantat de vocea usor tabacista, obosita cum nu te-ai astepta, ca nu are mai mult de 22, 23 ani. Pe mine m-a prins la niscaiva sedinte pentru ca are mana de inger si tehnica de vis. Nici vorba de arsuri, dureri aproape deloc - culmea, pe fondul unui dezinteres total fata de obiectul muncii ei, adica eu. Cum functioneaza fata: ma priveste, ma abordeaza ca un intreg. Apoi isi fixeaza tinta, in aceeasi ordine de fiecare data. Arunca fire imaginare si scame aparente de pe suprafata pielii, isi pregateste terenul apoi vine cu ceara, pe care o intinde in acelasi ritm ca si guma pe care o mesteca neincetat: pleosc, plasc, plasc, pleosc... Dupa care brusc se intoarce, se debaraseaza de ustensile si se indreapta catre marea oglinda de care dispune cabinetul. Ca si cum nu ar exista nimeni acolo, langa ea, isi admira chipul, isi aranjeaza sprancenele, isi atinge pometii, privindu-i admirativ. In tot acest timp, liniste. Eu, chitic, v-ati obisnuit. Ea, preocupata de sine. La inceput, nu mi s-a parut nimic ciudat. In timp insa... a continuat cu exact aceeasi poveste de fiecare data: oglinda, oglinda, oglinda, minimum de conversatie, oricum si aceea tot presarata de vulgaritati... La asta se adauga disparitiile subite din cabinet. Pleaca. Si nu mai vine. Si eu, chitic, cuminte, stau si stau si stau... O prietena mi-a impartasit experienta, chiar a cronometrat-o. A lipsit peste 20 minute. Probabil a schimbat oglinda, a gasit vreun punct negru de nebiruit... Am schimbat si eu persoana, culmea, nu din cauza languroaselor ei momente in oglinda, ci din pricina faulturilor la rezervari. M-am dus de cateva ori acolo degeaba, desi aveam sedinta programata, iar cand mi-a spus chiar ea... ‘pai tu ai anulat rezervarea’, desi asta nu se intamplase, mi-am dat seama ca e dusa cu pluta. Adios, amiga!


Andreea, acrobata
Si asa am ajuns la cireasa de pe tort. Dragilor, anunt oficial ca am dat de o... acrobata. E ca la circ pe patul ei de specialitate. Adica stiu ca prima reactie este... wtf???!!!... dar asa ceva nu poate fi ratat. De cand am gasit-o sunt cea mai fericita, pentru ca este o divina. Culmea! Culmea! Tot studenta la psihologie. Frumusica, bine crescuta, fina... Prezenta ei in viata mea si amuzamentul pe care mi-l aduce fiecare noua intalnire m-au indemnat sa scriu acest post. Traiesc o aventura. Cand ma duc la cosmetica, am sedinta de streching, tae bo si aerobic - toate la un loc. Habar nu am pe unde a invatat arta epilarii, dar oricum maestrul trebuie sa fi fost, candva, gimnast. La prima intalnire am crezut ca sunt protagonista unei farse. Absolut orice portiune ar fi fost in lucru, aveam cate o manevra de executat: stai asa, tine asta, intinde piciorul, intinde - nu apasa! Harst! Intoarce-te pe stanga, mai pe stanga, asa, e bine! Harst! Ridica genunchiul, sus mana, mai jos, mai la dreapta, perfect, harst! Pune cealalta mana aici si intinde - atentie, sa nu apesi, atentie, atentie - harst! Femeile in special vor intelege mai bine cam cum si cand se manifesta in splendoarea creativitatii ei.

Things is... ca nu pot sa nu o admir. Este asa de serioasa in jocul asta, isi face treaba de minune si are un discurs foarte placut. Nu e de lasat. No, no, no. Plus ca tehnica ei alunga stresul. Cui ii mai arde de ganduri negre cand are treaba serioasa de facut si rade uneori cu gura pana la urechi?!! Numai atat sper... sa nu deschida nimeni usa cabinetului in the middle of... my session. I would be... just an innocent, speechless... nothing! :o)

5 mai 2008

My secrets are secretly diving...


M-am tinut de cuvant pana la capat, chiar daca dupa Paste (asta e... mai devreme nu s-a putut...) Am scris lista cu pacate si secrete de nemarturisit vreodata cuiva, tete-a-tete sau in public. Am scris-o in cea mai frumoasa caligrafie de care as fi putut da dovada, pe o coala alba, imaculata. Am infasurat sulul in folie de plastic pentru alimente, apoi l-a bagat intr-o stica de bere din sticla, in care am indesat nisip pe care l-am sustras inocenta pe faras, de la borduristii din spatele blocului. Ca sa ma asigur ca nu va patrunde prea usor apa in sticluta, i-am pus un dop de plastic din cele vechi, pe care in prealabil l-am asigurat cu un inel din folia de plastic si pe care, dupa ce l-am fixat, l-am asigurat din nou cu fire de canepa... ca la tevi - asta a fost the final touch. Sa fiu eu sigura de securitatea fisierului dinauntru. :o)

Pe sticla am scris cu un marker: Acestea sunt secretele mele. Le incredintez Universului. Sper sa fiu iertata pentru ele. Andreea.

M-am dus pe Lacul Morii. Mi-am cautat un loc retras si, sub lumina blanda a unui nehotarat apus de soare, ce se reflecta pe profilele exotice ale blocurilor din Crangasi, am aruncat sticla, impreuna cu un chiot de opinteala, caci de pe alee, de sus, pana la balta e ceva distanta si eu nu am mai fost demult implicata in sporturi stravechi, gen oina sau alte aruncaturi din incheietura.

Si s-aaaaa dus sticluta mea, departe de tot fata de punctul de expeditie, adica fix la marginea baltii. Un metru mai incoace si se lovea de beton, ramaneau pacatele mele neimpartasite Universului. :o)

Tonul amuzat al acestui post reflecta intr-o anumita proportie si starea mea de atunci. Dar si pe cea de acum. Am intuit: ma simt mult mai bine acum, ca le-am pus pe hartie si le-am spus cuiva. Universului, be it whatever it wants to be!

Desi nu ma asteptam la asa scufundare rapida, pretiosul obiect a disparut aproape instant de la suprafata apei. Si eu am mai stat cateva clipe acolo, intai putin socata de cutezanta faptei mele, apoi serioasa, ca intr-un moment de reculegere, apoi din ce in ce mai amuzata, pana cand m-am trezit pufnind a ras de-a binelea, ca pentru o clipa m-am gandit: sunt in toate mintile??!!!

Answer: da, sunt. Garantez.

In concluzie:
  • - Yes! I did it! :o) The final feeling a fost de amuzament si fericire.
  • - nu am asa multe pacate pe cat mi-as fi inchipuit ca am...
  • - cele mai grave pacate pe care le-am dibuit s-au dovedit a fi... ale mele cu mine. Ma mint mai mult decat ma asteptam...
  • - mi-a fost greu sa imi amintesc tot - mi-a lipsit un interlocutor, altul decat mine, care sa imi puna intrebari incomode - de unde deduc ca un joc de tipul adevar sau provocare destept are valoarea lui de necontestat
  • - intr-o buna zi sper sa scriu o carte si pe tema asta, a pacatelor mele nemarturisite. Ce nu am spus, nu am recunoscut, mie si altora
  • - pana atunci, poate apar prin Libertatea, anonima... anonimae... anonimatus... :o). Anybody willing for some diving? :o)

4 mai 2008

Tara in depresie


Ieri dupa-amiaza m-a cuprins o tristete profunda. Ma gandeam cu lehamite ca de astazi trebuie sa ma reintorc la birou. Trezirea la cantatul cocosului, trafic, treaba, treaba, treaba, trafic, back home, and so on and on and on... Nu mi-am putut stapani deznadejdea..

Abia pe seara mi-am mai revenit, cand am auzit la Pro TV ca si vecinul meu, vecinul lui, vecinul vecinului lui... toti suferim de acelasi sindrom post-vacanta. Toata Romania e in depresie. M-am gandit ca daca tot e virala chestia, sa nu ma mai opun, sa merg cu valul. 'Depridemie' de mai.

Dimineata, in trafic, acelasi iz de tristete in oglinda retrovizoare. La radio, toti suparati. Politistii din intersectii, la relanti... Orasul taciturn, innorat. Pic, pic, ploaia pe parbriz... Yacs! M-am gandit la Bleak House (Casa Mohorata) de Charles Dickens... Am avut o lectie pe tema asta la engleza, undeva prin clasa a XII-a.

London. (...) Implacable November weather. As much mud in the streets as if the waters had but newly retired from the face of the earth (...). Smoke lowering down from chimney-pots, making a soft black drizzle, with flakes of soot in it as big as full-grown snowflakes—gone into mourning, one might imagine, for the death of the sun. Dogs, undistinguishable in mire. Horses, scarcely better; splashed to their very blinkers. Foot passengers, jostling one another’s umbrellas in a general infection of ill temper, and losing their foot-hold at streetcorners, where tens of thousands of other foot passengers have been slipping and sliding since the day broke (if this day ever broke), adding new deposits to the crust upon crust of mud, sticking at those points tenaciously to the pavement, and accumulating at compound interest....

Ce ne facem zilele astea? Are cineva un bob de entuziasm de oferit?

3 mai 2008

Nu ati gresit adresa. Sunt tot eu, cu o alta fata :o)


M-am gandit demult sa schimb imaginea blogului. Si astazi am cautat cateva ore bune, mi-am adus aminte ca in CV-ul meu sta cu litere de-o schioapa scris "Web editor", mi-am incercat amintirile si indemanarea si... am ajuns aici. Nu este definitiv, va garantez. Am un alt template in vedere, insa upload-ul nu a fost posibil din cauza unor erori pe care nu le pot deslusi. Inca. Astept un raspuns de la autor si sper sa ma pot prezenta cu imaginea care cred ca ma reprezinta cel mai bine.

Interimar insa... a fish' world suits me.

M-am regasit si in imaginea asta, tocmai pentru ca atunci cand scriu... sunt eu cu mine si cu mine. La usa lumii mele suna din cand in cand cate unul dintre voi... de dincolo de ecran, din toate pe cate le aveti... va mai aduceti aminte de mine si dati o privire prin acvariul de vis-a-vis... Un simplu imbold, un mic salt si va primesc in lumea mea :o).

Welcome!

2 mai 2008

O ruga


M-a cuprins un sentiment de mila profunda fata de bietele suflete tinute intr-un buncar in Austria, de catre un animal ce-si spune om. Mila, neputinta, durere, chiar frica... dar si furie... furie... furie... Am cautat pe Google si am citit povestea acestor oameni nefericiti.. Cu fiecare detaliu pe care l-am descoperit, am intrat mai adanc intr-o oribila poveste, pe care pur si simplu nu o pot asocia realitatii.

Acest caz nu este iscodirea unei minti creative in cautare de succes la box-office. Joseph Fritzl nu este doar un personaj intruchipat de un actor ce joaca rolul unui psihopat intr-o productie cinematografica. Acesta nu este un film! Este adevarul adevarat care se intampla la cateva sute de kilometri de noi, in inima civilizatiei. Si mintea mea refuza sa accepte ca aceasta poveste este reala.

Nu reusesc sa inteleg cum este posibil sa se intample asemenea atrocitati. Ce a fost in mintea acestui psihopat in clipa in care si-a inchis fata si a violat-o timp de 24 ani, avand sapte copiii cu ea? De ce prietenii lui Elizabeth Fritzl si mai ales familia nu au investigat disparitia ei? Cum de nimeni nu s-a sesizat in situatiile cand 3 presupusi ‘nepoti’ au aparut la usa familiei, de nicaieri??!! Unde au fost autoritatile in toata aceasta poveste nascotita de un fost detinut, acuzat de viol? Cum se poate ca nimeni, niciodata sa nu isi fi dat seama ca in aceeasi cladire traieste o intreaga familie, zavorata, privata de elementarele... raze de soare? Ca acolo se nasc copii si se petrece o drama inimaginabila?!

Peste astfel de intrebari logice la care - o spune realitatea - nu primim niciun raspuns normal, nu putem trece decat acceptand ca... asa a fost sa le fie acestor oameni. Amara si slaba consolare in fata ratiunii revoltate, dar asta e singura iesire. O fatalitate cumplita le-a invaluit destinul. Eu una am apelat la ratiune fara rezultat. Si ca sa pot accepta situatia, ma agat de credinta ca orice intamplare are un trecut care o pregateste si un viitor care o prelungeste. Orice actiune este o za dintr-un lant fara sfarsit. Nimeni nu poate sti care moment din trecut a declansat aceasta poveste, nici care ar putea fi momentul izbavirii pentru toti cei implicati in ea. Dar sper ca deconspirarea atrocitatii sa intrerupa acest lant vicios care iata, a afectat atatea destine, intr-un mod imposibil de explicat. Si mai sper ca sentimentul de compasiune si rugile a milioane de oameni sa poate ajunge catre biata femeie si ai ei copii, oferindu-le alinarea si linistea de care au nevoie.

Nu m-am mai rugat demult la Dumnezeu... Dar in fata ororii din Amstetten, primul gand a fost la EL. Si cred ca noi toti ar trebui sa oferim o clipa de atentie acestui caz, trimitand cu gandul nostru sprijin, compasiune si iertare pentru toti cei aflati, din pacate, intr-un adevarat infern pe pamant.
Ajuta, Doamne, aceste suflete sa isi gaseasca linistea si pacea! :o((

1 mai 2008

Printre cei 72 de moldoveni de-ai mei...


Nu stiu altii cum sunt... dar copilaria mea este invariabil legata de Bucovina mamei mele. Si pentru ca tocmai am petrecut Pastele acolo... e musai sa scriu tot ce imi trece prin minte legat de aceste locuri spectaculoase, despre oamenii blajini, cumsecade si primitori, despre clipele copilariei mele, despre cum am crescut in sanul unei familii mari si iubitoare.

Am frematat tot drumul la gandul ca voi ajunge din nou in satucul unde mi-am petrecut toate vacantele de vara in copilarie. M-au napadit amintirile si, credeti-ma, nu sunt putine! Locuiam in acelasi timp in mai multe case. Pe o singura strada erau patru gospodarii - verisori ai mamei mele, toti cu copii. In sat insa, familia Cosman avea opt gospodarii si pe toate trebuia sa le vizitam, toti ne asteptau si ar fi fost o adevarata ofensa sa nu petrecem cateva zile pe la fiecare. Familia era extrem de numeroasa. Si, pentru vremea mea, totul a plecat de la bunica mea si sora ei.

Bunica mea a avut doua fete: mama si matusa mea. Mama are doi coi copii: eu si fratele meu. Matusa-mea tot doi - baieti. Familiile noastre s-au format la Bucuresti, parasind satul natal. Dar acolo au ramas: sora bunicii mele, care cand s-a casatorit a avut 7 copii. Si fiecare dintre ei au avut intre 2 si 6 copii. Si fiecare dintre acestia au acum copiii lor. Am incercat sa fac arborele genealogic - este foarte dificil. Am pus insa in Excel nume si numar de persoane in familie si mi-au iesit... 72 de persoane. Cea mai mare parte a ramas in sat, altii au plecat, sunt in toate colturile tarii si ale lumii mari. De ei mai aflam intamplator. Dar cu cei care au ramas, ne-am revazut acum... si cu toti am depanat povesti si amintiri.

Cele 4 zile de vacanta au fost asadar pline cu varf de vizite si imbratisari. Dar mai ales cu nostalgie. Am revazut cu ochii mintii cum am invatat acolo Tatal Nostru, cum alergam toata ziua desculti pe drumuri, cum ieseam dimineata ca scosi din cutie si cum ne intorceam seara murdari si prafuiti pana si in urechi. M-am gandit la bataile cu apa - ne jucam ‘de-a udatea’, fiecare avea in ‘aroindsment’ cate o fantana de unde faceam plinul, alergam pe strada cu galetile cu apa si ne improscam de sus pana jos in zilele fierbinti de vara. M-am gandit cum mergeam cu vacile la pasune, cum am invatat sa mulg vaca, cum am dansat primii pasi din horele moldovenesti din sat, cum alergam in capatul drumului sa vedem si noi ‘nunta’ saptamanii, cum duminica ne primeneam ca de sarbatoare si mergeam in centrul satului, la bal. Cum cautam alune, cum ne urcam pe cotetul porcilor si furam ‘bardaje’ - niste prune cat pumnul de la vecini, cum chinuiam pisicile luandu-le de coada si ducandu-le la caine, cum strangeam fan, cum prindeam soricei punand capcane strategice, cum asteptam sa ploua de Sfantul Ilie, cum jucam carti in casa in zilele cand Ilie se supara, sau cum alergam pana noaptea tarziu intr-un de-a v-ati ascunselea fara incetare, cum ma feream de cocosul rau al unchiului meu... Cum m-am indragostit de Gelu, baiatul primarului si cum i-am scris poezii pe care nu le-a vazut niciodata. Cum am ramas singura acasa si am facut bezele pe care le-am bagat in cuptor si am plecat apoi la joaca, uitand de ele, si seara cand am venit era un fum de il taiai cu cutitul...

Am ajuns la capitolul bucatarie... si nu stiu cum as putea rezuma in timpul scurt pe care il am arta si maiestria femeilor din partea locului. Mi-am amintit cum se cocea paine in fiecare sambata. In bucataria de vara nelipsita din fiece gospodarie, femeile pregateau aluatul, il impleteau si il puneau in ‘tingiri’ (tavi). In cuptoarele pe care si astazi le-am regasit acolo, se pregatea focul. Carbunii incandescenti erau impinsi in spatele cuptorului, iar langa ei se puneau tingirile cu aluatul crescut. Toate painile erau unse cu galbenus si stropite cu zahar si mac, astfel ca la final nu puteai stii daca ce ai in fata nu este de fapt un imens cozonac - aratau exact ca o prajitura. Despre gust... inutile cuvintele. Cine nu mananca macar o data in viata adevarata paine moldoveneasca... nu stie ce rateaza.

Bucuria cea mai mare a copiilor erau insa placintele cu branza si mere - poale in brau. Eu eram mare amatoare de alivanci - o prajitura facuta din malai si faina alba, stropita abundent cu smantana si zahar. La vremea aceea, cand o caramea valora cat o Milka iar pepenele rosu ajuns in sat era o sarbatoare... alivancile si poalele in brau erau deliciul nostru! Cand pofteam la dulce si eram satui de mere, prune, pere, gutui, piersici si alte minunatii din copaci, ne strecuram in casa - in ‘casa cea mare’ (asa se spunea la camera de zestre) - si dadeam iama in bunatatile ascunse acolo. Borcane cu dulceturi, serbet, prajituri cu creme si torturi pregatite in caz ca baietii din sat veneau in vizita la vreo verisoara aflata la varsta maritisului... Nu de putine ori am facut gaura in gestiune... :o)

Am spus de camera de zestre si mi-am amintit cum fiecare gospodarie avea un astfel de loc - tot timpul curat, primenit, gata de oaspeti. In fiecare vara camera sa varuia si pe pat erau asezate perne frumos cusute, oghealuri (plapumi), cearceafuri brodate. Invariabil, pe pereti erau carpete cu Rapirea din Serai si goblenuri cusute de domnisoarele din casa. Baietii erau intotdeauna primiti in aceste camere, ei beneficiau direct de toate bunatatile pe care noi le primeam cu bucatica, sau pe care ni le insuseam strengareste. Imi amintesc ca ascundeam linguritele sub sifonier, ca sa putem fura dulceata (de nuci si cirese amare!) dupa pofta inimii noastre si sa avem la indemana tot ce ne trebuia.

Sa ne intoarcem in curte, de unde nu lipseste atelierul barbatului. Toti unchii mei au invatat meserie de la tatal lor. Tatuta si Mamuta erau cele mai proeminente figuri ale familiei. Ea croitoreasa, el fierarul satului, un meserias cum rar mai intalnesti in zilele noastre. Era foarte sever, toti ii stiam de frica. Cand unchii mei erau copii, toti il ajutau in atelier. Avea si o metoda prin care ii chema cand avea nevoie de ei: pentru cel mai mare dintre baieti, batea o data in nicovala, pentru al doilea, de doua ori, pentru al treilea, de trei ori.. si tot asa. Nu exista sa nu faci cum a zis Tatuta si chiar eu, copila fiind, imi aduc aminte ca ma feream de el, fugeam mancand pamantul cand faceam cate o prostie. Dovada sunt casele copiilor lui, pe care le-au construit impreuna si pentru care au pregatit in atelier absolut toate cele necesare. Toti cei 5 baieti pe care i-a avut i-au calcat pe urme: trei au devenit fierari ca si tatal, altul si-a deschis atelier auto, altul a devenit cel mai cautat constructor de case din zona. Am intrat acum, de Paste, in ateliere... sunt neschimbate. In aceasta aparenta dezordine, oamenii astia si noaptea gasesc un cui de care au nevoie. Aparaturile la care lucreaza ... exponate de muzeu. Sunt acolo de zeci de ani, asa cum si astazi vin la poarta carutasi pentru potcovirea cailor. Nu stiu daca ati vazut vreodata cum se face o potcoava, o caruta, cum se poate restaura in cateva zile caroseria unei masini vechi de cand lumea... Eu am vazut. Vad si acum atat de vii aceste imagini... si le pretuiesc, ca si pe oamenii din scenariu...

Una din cele mai dragi amintiri ramane mersul cu vaca la pasune. Plecam dimineata, cu noaptea in cap, pe un drum ce atunci mi se parea lung cat o zi de post. Din fiecare curte ni se alaturau alti copii, alte vaci si cai, asa ca se forma o lunga linie care in zorii zilei strabatea in liniste satul. Ajungeam cand soarele se inalta sus pe cer, coboram o vale mereu inamolita si dadeam drumul vacutelor in timp ce noi ne cautam de joaca, alergand pe dealuri cat era ziua de mare. Noi fetele, culegeam flori, faceam coronite, invatam cantece si jucam leapsa, ascunzandu-ne pe dupa capitele de fan rasfirate ici si colo. Baietii, cu ale lor: intr-un an frate-meu si verii mei au construit o casa intr-un copac. A ramas memorabila actiunea, ca au facut-o tare frumos, de s-au dus parintii nostri sa o vada - avea pereti si acoperis din crengi, ferestre, o podea din scanduri, pat si perne din fan... Altadata au prins o broasca si au jucat tenis cu ea pe post de minge... bietul animal...

Erau zile fara cea mai mica grija. Aveam mancare de acasa, ne dadeau pachete cu chisleag (iaurt), branza, oua, rosii (salamul era delicatesa), luam apa de la ultima fantana din drum si ne obrazniceam cu babuta care locuia in ultima casa din sat. Am revazut acum casa... Este parasita, gardul a putrezit dar printre uluci sta ponosita cladirea din chirpici, darapanata si crapata pe la toate colturile. Babuta nu mai este, insa o vad si acum stand pe prispa, cu fuiorul in mana, privind la linia lunga de vaci si copii neastamparati care trec spre pasune... Am revazut si dealurile, padurea de aluni, tufisurile de mure si zmeura, baltile mlastinoase, pline ochi de broaste si mormoloci dupa care alergam cat e ziua de mare, ciubotica cucului, tufe de pelin, cacadare sau macese (mugurii trandafirilor salbatici)...

Aceste clipe nu se uita niciodata. In vizita facuta acum la tara, ne-am reintalnit cu un var care a iubit atat de mult padurile din zona, incat a facut Silvicultura. Acum are in grija zonele verzi din Vatra Dornei, dar ne marturisea ca nimic nu se compara cu coclaurile din satul natal, pe unde am alergat cu totii cand eram mici. Si ne-a cantat cu lacrimi in ochi un cantec de care nu stiam, si care probabil ca in alt context m-ar fi lasat rece... ‘Iarba verde de acasa, sa ma ratacesc prin lume nu ma lasa...’

Cu siguranta voi mai scrie despre copilaria in Moldova. Pana la o proxima poveste insa... va las in compania catorva imagini. Daca ati ajuns pana aici cu lectura acestui post, poate le veti vedea intr-o altfel de lumina... Timpul a trecut peste toate, dar au ramas amintirile, pe care nu le va sterge nimeni, niciodata.

-------------------------------------------------------------
In lung si in lat... pe ulita copilariei...


Parul acesta are 80 ani. Este primul copac in care mi-am incercat rezistentele la inaltime :o)

Dupa deal, granita cu Ucraina


Una din fantanile protagoniste in 'de-a udatea'.


Copii de pe strada... Tabita, Violeta si Liviu...

... au construit aceasta casuta si asteapta sa fie 'locuita' de o vrabiuta.



Batranii satului...


Unchiul meu preferat este apicultor, are crescatorie de porumbei (inclusiv din cei mesageri!) si de prepelite.


Cea mai mare bucatareasa of all times...


Prin curti si prin 'stodolna' (grajd)...

Tanti vaca... yummy laptic de la ea... :o)
Nenea calul... de care mi-era frica de moarte cand eram copil...



La buza satului, prisaca...


In fundal, padurea de aluni...

Pe dealurile din spate, zona de mure, zmeura, afine si macese...

Chinul nostru cel mai mare - valea de intrare a cirezilor de vite... Aici se inamoleau toate si cu greu le scoteam la liman.


Unul dintre atelierele fierarilor din familie...



Ciocanul si nicovala lui Tatuta...



Atelierul unui tamplar...



Fantana construita cu 80 ani in urma, de Tatuta.

Inainte de Inviere... intr-o casa batraneasca...

La Inviere nu m-a ajutat aparatul... Asta e singura fotografie cat de cat buna. La biserica s-a strans tot satul. Oamenii vin pe jos de la kilometri intregi si petrec toata noaptea in curtea bisericii. Dimineata se sfintesc blidele: preotul parcurge o alee lunga, care de la intrare pana in biserica este plina stanga dreapta cu panere si cosuri pline de bunatati de Paste: cozonac, pasca, oua, drob, galuste (sarmale), racituri (piftie de cocos), prajituri... toate luminate de opaite, candele si lumanari ale Invierii.. Nu am participat la moment ca s-a petrecut la 5 ale diminetii... insa am inteles ca am pierdut un moment spectaculos.
Lumina de la Inviere se pune pe prispa si in casa...



Oua bucovinene, inchistrite cu margele

Si paine....


.. si cozonac...

... si galuste in foi de varza si de vita de vie, preparate la cuptor, langa paine, in ulcele de lut...

Ciocolata de casa si pasca si prajituri in foi...


Am decretat ca acesta a fost cel mai bun cozonac dintre toate... la o verisoara care culmea (!) se ocupa cu predatul la scoala nu cu aluaturile langa 'cuptior'...

Musaca de peste... Arma letala...

Cand credeam ca am scapat de platouri cu preparate din porc si de miei si droburi si carne carne carne... ne-am trezit fata in fata cu frigarui... ca la Bucuresti...

Cea mai extraordinara sala de sfecla este aceea in care sfecla e coapta pe carbuni...

Si patrunjelul arata si miroase altfel acolo...
Si gata... Restul de 700 si de poze... raman in albumul de familie datat cu litere de-o schioapa: "La Moldova, de Paste, in 2008"!
Cristos a inviat!
PS: 88 de localitati intre Bucuresti si Dersca. Mi-am facut tema pana la capat. :o)
Blog Widget by LinkWithin

Pur si simplu...

A person is never so empty as when he is full of himself.

Persoane interesate

 

Copyright © 2008 Green Scrapbook Diary Designed by SimplyWP | Made free by Scrapbooking Software | Bloggerized by Ipiet Templates