28 feb. 2008

Randament





Daca pe aceasta harta nu vedeti nici un punct marcat e pentru ca 'am omis' sa ma pozitionez pe vreun pisc sau in vreo prapastie colturoasa. Asta nu inseamna ca nu ma aflu undeva si eu, ca toti oamenii :o). Glumim, glumim, dar in incinta!

Martisor cu deadline


Astazi, la pranz, un coleg avea o mare dilema si ne-a imparasit-o:

- Cand sa ofer martisoare.. ? Vineri, sau luni? Daca le dau de vineri si sunt singurul, toti ceilalti o sa ma priveasca lung. Daca vin luni, poate e prea tarziu...

Alt coleg (barbat) ii raspunde:

- Luni, clar luni e o zi potrivita. Nu se ofera martisoare inainte 'de termen'.

Si dupa asta a urmat o discutie legata de... as zice eu... superstitii. Nu spui 'La multi ani’ inainte de ziua de nastere. Nu e bine. Nu aniversezi nimic inainte 'de termen'. Nu e bine... In general nu e bine sa anticipezi lucrurile – cam asta era ideea.

Glumim cumva? Ce conteaza? Cand simti sa faci un anume lucru din dragoste pentru acel lucru? Cand spui cuiva ca il apreciezi? Cand spui ca traiesti un moment anume? Cand spui te iubesc? Cand impartasesti dragostea pentru viata si o strigi in gura mare? Inainte sa simti un lucru? Dupa? Exista un program predefinit pentru viata, pentru astfel de momente? Ar trebui sa existe asa ceva?

Nu cred. Cred ca un lucru bine facut e un lucru facut e-x-a-c-t a-t-u-n-c-i cand iti spune inima.

Draga C., daca pentru tine este momentul sa imi oferi un martisor intr-o zi de joi, 29 mai, sau de marti, 23 septembrie... atunci e perfect. Just try my feelings ;o)! Vineri, luni, martie, iulie... chiar nu conteaza! Cu snur, fara snur, intr- forma anume sau doar verbalizat, de fapt conteaza un gand. Si iti transmit asta cu cea mai adanca sinceritate. Restul, 'obligatia' cavalereasca pe care am ironizat-o astazi, faptul ca trebuie sa spui un 'la multi ani' primavaratic celor 50-60 femei din cladire... Stai linistit. Fiecare isi va aduce aminte cu drag de C. Si asta pentru ca in fiecare zi oferi cate un Martisor, un zambet, un gand.

Sa fie acesta Martisorul meu pentru tine. Un gand, o apreciere. Poarta si snurulet. Il vezi, nu-i asa?


PS: APEL CATRE FETE: oricand vine, e bine sa purtam Martisorul. Primul, al 3-lea, al 20-lea primit, nu conteaza. E un Martisor. E un semn de iubire. Gasiti ceva mai important in zilele acestea decat iubirea?!

Printre ore...


M-am nascut undeva foarte de dimineata, imi zice mama. Si-mi pare ca totul e influentat de treaba asta. Ma comport ca un robotel, zile intregi. Urmez un pattern anume, de la prima ora a diminetii, pana seara tarziu, cine are ochi sa vada prin jurul meu stie ca:

Dimineata

- Ma trezesc cu noaptea in cap. 5:30, 6:00 e o ora OK pentru mine. Cu toate astea, tot dorm 10, 20 minute in fata sifonierului, ganditoare. Dilema zilei, fireste: eu cu ce sa ma imbrac azi?!
- Plec la drum. Parcare out, stradute out, trafic... in. Ma incanta masinuta, cant, dansez din scaun, depasesc, fac pe viteaza de atata energie. (Paranteza: sa nu faceti asta, ca nici eu nu mai fac, promit.. Ieri era sa dau peste un tanar domn pe trecerea de pietoni... Noroc cu ABS-ul, altminteri, m-am gandit cat de putin iti trebuie ca viata sa ti se schimbe... cu totul :o(
- Ajung la birou. De obicei gasesc locuri libere in parcare. Ma salut cu gardianul care pazeste locatiile strategice de vis-a-vis de cladirea noastra de birouri. Nu imi dau seama niciodata daca l-am mai vazut sau nu, daca e acelasi de ieri, de saptamana trecuta. Toti arata la fel, pe bune! Dar pentru ca parchez fix in fata lui, il vad ca se uita, il salut, ma saluta. E fair. Cui ii pasa cine e?!
- Pana pe la ora 9:00-10:00, sunt voioasa, entuziasta, vorbareata, plina de energie
- Iubesc cafeluta cu ai mei colegi, nimicurile din discutie. Ce ai mai facut? (de aseara pana azi adica)? Aaaa... bine. Si tu? Si eu, tot bine. Si... ce mai zici? Ce sa zic.. toate bune. Tu? Bine si eu... and so on and on and on and on. Priceless aceste discutii, cu toata aparenta lor banalitate.
- Dupa discutiile de la cafeluta, imi fac to do list. Obligatoriu.
- Si ma pun pe treaba.
- Cafeluta o termin pe la 11. Pardon, prima cafeluta o termin pe la 11. Next step: make another cafeluta, a doua. in timpul asta incepe clar nebunia ‘din piata’.

In concluzie:
- main quality – good social animal in the morning
- main flaw – desi ma trezesc foarte devreme, nu ma adun in timp util ca sa ajung la sala! Bad girl!

Pranz
De fapt, chiar dinainte, pe la 11:00, devin deja ingandurata pentru ca in mod sigur ma ocup de tot felul de lucuri aparute din neant, nicidecum cele planificate de mine. Mereu il pomenesc pe trainerul ala care ne-a zis noua, odata, la un curs de time management: puneti deoparte 30% din timp pentru taskuri neprevazute. Ce 30%, prietene??!! Ce 30??!!!

- De obicei pe la ora asta, daca e o zi ‘din aia’, apar vestile proaste. Good news is ca le fac fata, caut solutii. Imi pastrez calmul. Inca.

- Dupa 12:30-13:00... mi se cam face foame. Cum nu mananc niciodata dimineata, pranzul e masa principala a zilei. Astazi, de exemplu, am mancat pe laptop, literalmente. daca ma vedea IT Managerul nostru.. hehe... jar mancam! (Pls keep the secret!) Deseori insa, ma rup de birou si ma duc sa ma ospatez ca oamenii, la o masa cu 4 picioare si un scaun decent. Si inca mai am chef de glume. Una... alta... pofta buna, multumim, multumim... Asta la noi e antologica. Daca trec 20 persoane pe langa tine, toti iti spun pofta buna. Cum sa nu ii raspunzi omului? Printre ‘multumesc-uri’ mai si inghitim cate una, alta...

- Revin. Siesta in timpul unui review rapid. Cat timp mananc ma mai bate un gand legat de ce ma asteapta jos, pe birou. Asa ca revin cu energie: gata, le dobor. Ei ashi! Ma termina ele pe mine. Ma fura peisajul in jumatate de ora si iar ma apuc de diverse. Am castile pe urechi – asta e semn ca sunt o-c-u-p-a-t-a. Din cand in cand – functie de zile si de cat este Mercur de retrograd sau de fazele lunii :o) – ma apuca un avant deosebit si nu ma mai uit nici stanga, nici dreapta. Imi iese treaba.

In concluzie
Main quality: imi pastrez calmul.
Main flaw: nu stiu sa spun NU suficient de des. Imi scot castile din urechi prea usor. Stau prost cu time managementul.

Dupa-amiaza
Ingrijorarea mea legata de ce am de facut incepe sa dea roade. Culmea! Cele mai eficiente lucruri imi ies exact inainte si dupa ce se termina programul de lucru. Se face liniste in birou si pe mine ma apuca To do list-ul real. Acela planuit dis-de-dimineata. De regula imi termin treaba. Dar cu ce pret?! Pretul timpului in slujba slujbei...

Daca lucrurile se complica prin te miri ce cotlon de business, ma aricesc. Deja nu mai tine povestea cu relaxarea. Asta e momentul la care, recunosc, nu mai sunt deloc in apele mele si ai zice ca sintagma de social animal nu s-a inventat pentru mine.

Starea mea de spirit se modifica in directa legatura cu perspectivele si programul pe care mi l-am pregatit pentru seara. Daca am treaba, ma mentin fresh. Iesirile in oras ma invioreaza. Plecarile spre casa ma darama – asta si pentru ca, dupa cum bine stiti in Bucuresti, intre 6 si 8, traficul e cel mai bun 'confident'. Adica te obliga sa faci si... mama review-urilor, cat stai 2 ore in masina, pana acasa. Ma deprim.

Ca sa evit asadar depresiile inutile, functie de program, decid daca astept ore mai ingaduitoare pentru a ajunge acasa. Asa se face ca uneori plec si la 8 de la birou. Si la 9. Caut sa nu pierd timpul. Lucrez, citesc, scriu – totul e in functie de dispozitie. Oricum, obosesc. Obosesc rau.

In concluzie:
Main quality: reusesc sa ma adun si salvez situatia in 80-90% din cazuri
Main flaw: nu cunosc stradute si rute ocolitoare ca sa ajung mai repede din punctul A in punctul B. Cunostintele mele in materie de Bucuresti... bad! Bad! Bad! Bad!


Seara
Acasa ajung vlaguita. Ma gandesc la o baie, la somn de voie, tihnit, cu vise, cu floricele si ghirlandute. Guess what: bioritmul meu e enervant. La fix 20 minute dupa ce ma bag in pat constat ca nu pot sa dorm, ma ridic, o iau de la capat. Scriu, citesc, dezgrop amintiri din trecut sau planuiesc cincinale marete.

Daca ies in oras, ma intalnesc cu prietenii. Mi s-ar parea firesc sa ii las pe ei sa spuna ce fac. Ei bine, nu prea. Cred ca vorbesc mult. Si mult. Si mult. :o) Din cand in cand mai si ascult. Lucrez la asta, sa stiti. Tot de la un curs mi se trage: 'fetito, ia cauta tu sa iti imbunatatesti abilitatile de ascultare activa.' OK. Caut. :o)

Toate drumurile duc oricum acasa. De cand cu renovarea mea cu bucluc, imi iubesc locusorul. Vin cu drag, de oriunde as veni. Daca sunt trista - tac, scriu, citesc. Daca nu... o ascult pe mama. Are si ea un program al ei... stiti. Somebody needs to listen :o).

Zilele mele se inchid de regula pe la miezul noptii sau chiar mai tarziu. Si again: o iau de la capat, ca intr-un sir neintrerupt de secvente similare. Ma trezesc cu noaptea in cap. 5:30 e o ora OK pentru mine...

Main quality: sunt tonica.
Main flaw: nu imi vad de viata personala.

----------------------------------------------------

Acum ca le-am scris pe toate acestea, ma cuprinde o bruma de tristete. Is this all??!! Nu vreau sa inchei asa seara, intr-o tonalitate trista. Dar mi-ar prinde tare bine niste timp sa ies in oras, sa hoinaresc prin magazine, sa cumpar tot felul de nebunii, pe care pe urma sa le fac cadou oamenilor din jurul meu pe care ii iubesc. Si as da mult daca as mai avea niste vlaga pentru o baie cu spuma si lumanari parfumate, pentru o carte frumoasa, pentru ca sa pot gati in timp ce sorb un pahar de vin rosu, pentru o imbratisare, pentru un pupic furat in timp ce mestec in tigaia cu te-miri-ce... Si daca as avea dispozitie sa rasfoiesc prin albumul cu fotografii de cand era o copila naiva, si daca m-ar cuprinde mai rar tristea in drum spre casa. M-as bucura sa am ragazul sa ma bucur putin de primavara de afara. Au aparut zambilele, ati vazut? Si narcisele.. The daffodils.. Alaturi de margarete, sunt florile mele preferate. Si - via Principessa - care mi le-a trimis in seara asta pe messenger, ma bucur de primavara din poze. Stiu ca la birou urmeaza o perioada foarte incarcata si ii voi face fata, negresit. Dar in zilele ce urmeaza voi incerca sa fac cate putin din toate cele de mai sus.

Dau regatul meu pentru o imbratisare si un pupic furat pe langa tigaia cu... te-miri-ce!

27 feb. 2008

My name is Luca


Vecinii mei se cearta. Este un scandal monstru. El tipa, ea urla... Si peste toate urletele astea, se aude un copil plangand. Nepotelul, mai mult ca sigur... Are cam 2 anisori.

Mi s-a ridicat tensiunea. Sunt furioasa si nu pot sa fac nimic. :o(( Oameni inconstienti, inconstienti efectiv...

26 feb. 2008

Bine faci... bine gasesti!


Nu v-am spus ca m-am impacat ca prietenul de la etajul 4, nu?! Nu v-am spus. Deh, asa e omul, domnule... Cat e suparat si trist, se tot plange. Cand ii e bine... uita sa mentioneze. Ei bine, eu si vecinul ne-am impacat. Da’ nu oricum... Aproape melodramatic!

Intr-o zi am ajuns cu masina in parcare si i-am gasit masina protzapita pe locul meu. Mi-am zis... e clar, isi pune amenintarile in aplicare, si-a adus masina de serviciu si mi-a ocupat definitiv locul cu masina personala. Norocul meu ca nu am explodat. Mi-am parcat frumusel masina pe locul celui din spatele meu, sperand ca.. poate declansez azi un chain reaction si discutam problema, ca de maine toti ajung inaintea mea acasa si nu mai am unde parca deloc. De tacut, am tacut, mi-am luat cuminte diversele de prin masina si din portbagaj si, sub privirile de dupa perdele, m-am indreptat cuminte catre scara. Realmente ingandurata, m-am dus in casa.

Peste cateva minute imi faceam o salata cand aud voci ridicate in fata blocului. De fapt, aud un ‘susur’ pentru ureche:

- Lasa-ma dom’le, ca vrea si fata asta (adica eu, eu, eu!!!!) sa parcheze aici, ce e atat de greu de inteles?

Ghici cine spunea asta. *&^%$( de la etajul 4! Ghici cui ii spunea asta? Domnului sot al doamnei administrator, al cu 2 masini si asfalt proprietate personala in fata blocului.

La ciondaneala noastra, declansata de faptul ca i-am zgaraiat masina, cand m-am dus la usa si i-am spus ca s-a petrecut inevitabilul... mi-a parut rau ca am fost asa de insolenta. Va amintiti ca a fost dezamagit ca ii spun sa mergem la Politie... M-a amenintat atunci: Deci atat ai de spus, nu? Ei lasa, ca vedeti voi!... Ei bine, si mie mi s-a parut ca am fost deplasata. Adica intru in el din cauza mea si pe urma tot eu cu nasul pe sus: mergem la Politie, altceva nu am ce sa iti fac!

Acum, ca l-am auzit luandu-mi apararea, mi-am zis: e clar, acum ori niciodata tre’ sa fac pace cu el. Asa ca in timp ce urca scarile, i-am deschis usa si l-am invitat sa intre.

- Costica, imi cer scuze pentru data trecuta. Am fost nedreapta, imi pare rau ca ti-am lovit masina... chiar imi pare rau. (Eram sincera, asa sunt d-e o-b-i-c-e-i).

La care vine replica:

- Aia numesti tu lovitura? Pai am crezut ca cine stie ce mi-ai facut la masina, da’ doar ai luat praful de pe ea. M-am speriat atunci, de aia am sarit asa... Si mie imi pare rau ca am spus ce am spus. Am crezut ca ma bagi la plata. Dar aia nu e lovitura ma.

Am inmarmurit. Nu imi venea a crede.... urechilor. Omul nostru, cel care nu se clintise luni de zile nici macar 20 cm mai incolo si acum 2 saptamani ma ameninta in fel si chip... imi spunea mie ca ii pare rau.

- Ti-am facut loc, acum poti parca. Si mai e ceva: intotdeauna lasa-mi mie loc sa ies. Ca daca tu imi lasi loc in spate, ma ocup de masina din fata, Il invat eu pe domn administrator sa lase si el loc, ca asa e civilizat.

Ne-am despartit prieteneste.

Si ma gandesc: la vremea aceea mi s-a spus ca am gresit cand m-am dus la usa si i-am spus ca i-am lovit masina. Trebuia sa taci si sa iti vezi de viata. Ei bine... cred ca mama are dreptate. Cred ca bine faci, bine gasesti. Si ma bucur ca mama m-a invatat sa fiu corecta. Ma bucur, de fapt, ca sunt si momente in care binele si corectitudinea se intorc si spre mine, si nu cu lovituri de bumerang, ci sub forma de apreciere. Exceptii, ce-i drept, dar iata... exista si astfel de clipe!

Priceless.

25 feb. 2008

Ce nu se stie....


...despre mine,

...e ca imi pun foarte multa pasta de dinti pe periuta, dimineata, intr-o incercare disperata de a ma pacali ca asa o sa scap de dentist.

Imi plac biscuitii cu glazura de ciocolata si castraveciorii la borcan de la Ikea.

Nu pot sa dorm mult. Dar de dormit... dorm foarte adanc.

Visez putin si nu imi amintesc de visele pe care le am din cand in cand.

Cochetez cu astrologia, cu reiki, cu a intelege semnificatii ascunse simturilor primare. Ma preocupa ideea de campuri energetice, chakre, karma, destin.

Mi s-a spus ca in alta viata am fost judecator pe vremea Revolutiei Franceze. Va suna vreun clopotel? Mie da.

Nu cred ca exista coincidente. Orice ni se intampla are o semnificatie mai mica sau mai mare. Cred in ideea de 'cauza-efect' in tot ceea ce se intampla. Orice fenomen este guvernat de acest lucru.

Am discutii cu instinctul meu in ultima vreme. Cand se trezeste il intreb:
-Ce-i?
Si el raspunde:
-Nush’ ce-i. Da’... e ceva!

Am degete si glezne frumoase.

Imi place sa fluier, dar nu pot sa o fac decat in mod clasic, tuguind buzele. Nimeni nu a reusit sa ma invete sa fluier ca baietii. Candva mi-am dorit mult.

Ma uit la Eurovision de ani de zile. Inainte ma uitam si la Festivalul de la San Remo.

Imi place sa joc carti. Nu stiu sa joc Bridge, dar imi doresc demult sa invat.

Imi intind parul pentru ca ma satur de bucle si viceversa, imi port coroana la maximum de volum cand ma satur de parul intins. Stiu ca sunt o norocoasa, stiu.

As da orice sa fiu pentru o zi bruneta. O bruneta perfecta. Cu ten ciocolatiu si cu ochi albastri.

Am o adevarata pasiune pentru margele, gablonzuri, zanganele si nebunii. Acasa le tin organizate pe un umeras.

Port lentile de contact. Fara ochelari si lentile nu imi vad varful unghiilor daca tin mana intinsa. Am o miopie frumusica foc, dar nu vreau sa ma operez pentru ca am auzit ca un om la un milion de cazuri poate orbi si eu nu vreau sa orbesc.

Oamenii duplicitari ma scot din sarite. Pot sa fac urat cand imi ies din fire. daca sunt lasata in pace, ma potolesc repede, nu port ranchiuna, port indiferenta.

Imi place sa ma plimb prin ploaie si sa calc nepasatoare in toate baltile din drum.

Ma indragostesc repede si bine. Am ramas prietena cu aproape toti barbatii pe care i-am iubit.

Pot fi dezamagita foarte usor daca esti o persoana neserioasa.

Imi plac lumanarile.

Nu imi place sa ma duc la cosmetica. O fac doar pentru 'the feeling after'. Urasc trauma la care ma supune cosmeticiana si ii urasc pe ginecologi pentru ca in fata lor sunt fara aparare.

Imi place sa stau in pijamale cat se poate de mult. Daca se poate, nu ma schimb deloc.

Am probleme in a deslusi nuantele culorilor.

Am un porcusor de plastic de cand eram mica, albastru cu rosu, care si astazi sta langa usa de la sufragerie, ca proptea pentru cand am nevoie.

Imi doresc un inel de logodna clasic, cu piatra mare, simplu, stralucitor.

Imi place sa adorm pe jos, pe covor.

Deseori mi-o ia gura pe dinainte si spun lucruri pe care ulterior le regret. Sunt impulsiva dar ma tratez.

Mestec guma si fac baloane multe si rapide, pe care le sparg zgomotos. Cand eram in liceu am reusit sa bat recordul clasei, 13 balonase mici dintr-o singura incercare. Acum, ma abtin cu mari eforturi.

Nu cred ca imi voi mai gasi un suflet pereche. L-am pierdut deja.

Ciocolata ma lasa rece in 95% din cazuri.

Imi place fotbalul. Tin cu Steaua. Habar nu am din cine e compusa echipa Stelei. Tin cu Steaua by default.

Imi fac des autocritica. Prea des cred.

Ma gadil foarte tare. Urasc din toata inima sa fiu gadilata.

Imi plac sandvisurile din paine prajita cu branza sarata, gem de caise sau miere si musai, la final, iaurt on top.

Nu am niciodata rabdare suficienta.

Nu ma tem de moarte. Ma tem de suferinta.

Ma impiedic, alunec, sunt neatenta cand merg pe strada.

Fotografia de pe blog nu este a mea. Am gasit-o acum multi ani intr-un PowerPoint oarecare si am pastrat-o in ideea ca... mi-as dori sa am si eu asa o fetita intr-o zi.

Sper ca voi fi o mama buna. Mi-as dori mult sa am si fetita si baiat - pentru echilibru si pentru experienta.

Cea mai mare teama a mea este sa nu fiu dorita.

Cea mai mare dorinta a mea este sa imi inteleg menirea.

Gata pentru acum.

Voi? Ce nu se stie despre voi?

24 feb. 2008

Pentru Romania


In timp ce veti citi acest post, ar fi ideal sa ascultati melodia care ii face obiectul.

Biondo - 'Shine'


Au trecut cateva minute de cand s-a terminat finala locala pentru Eurovision. Acum se voteaza si am votat si eu. Am votat cu... Suedia, pentru Romania. Biondo. Am trecut peste socul initial, ca m-am trezit fata in fata cu televizorul, rupta de lume si de stiri si nu stiam ca in finala ROMANEASCA s-au calificat 2 formatii SUEDEZE. Nu stiam ca se poate asta. Sunt o dezinformata. Bad girl!

Anyway, sunt o dezinformata placut impresionata, pentru ca mi-a placut melodia. E un feeling ciudat, inca neclarificat in mintea mea, de romanca. Niste suedezi frumusei sa cante in numele nostru la Eurovision 2008, pe 20 mai, la Belgrad, o melodie care mi-a placut mult?! Sunt confuza, cum spuneam.

Feelingul no. 1 este ca o melodie ca asta ne poate aduce trofeul acasa, ne scoate si pe noi putin din cvasi-anonimatul in care traim fata de Europa asta, framantata, carcotasa, mereu cu pasi inainte, mereu mai desteapta, mai civilizata, mai puternica, mai... oricum am vrea sa ii spunem tot in comparative de superioritate este fata de noi. Deh, asta-i viata cand in expresie te afli dupa ‘decat’. Europa e mai ORICE decat noi, romanii. Au dovedit-o in atatea randuri incat... nici nu mai are rost sa comentez. Si cand spun Europa ma refer la tarile din Europa. Acelea multe, pe care le stim toti, le avem pe lista de ‘wish to go’ cand vine vorba de vacante, acelea pe care le pomenim cand visam la ceva mai bun, pe care le jinduim din atat de multe puncte de vedere ca lista ar putea fi mai mare decat ma tine pe mine puterea de a recunoaste acum. Si da, recunosc, desi imi iubesc neconditionat natia: eu am pe lista.. pana si Andorra, dar nu am ajuns inca in Maramures. I know, bad, bad, bad girl! Asa: divaghez si o sa ma acuzati ca nu recunoasc valorile romanesti. Le recunosc, dar din pacate s-au adunat toate celelalte cu varf si indesat asa ca in seara asta NU am votat cu o formatie romaneasca. Sa revin.

Poate ca stau prost cu patriotismul la ora asta, dar am ales calea inimii. Am mers pe ‘my inner call'. In ultima vreme fac un exercitiu constient din a-mi asculta instinctul. Aleg si iau decizii in functie de feelingurile care ma fac sa tresar. Cat pot de mult. In seara asta am tresarit. Mi-am facut repede calculele si mi-am dat seama ca nu am ce sa aleg dintre interpretarile romanesti (bune si ele, unele, dar nu ca ‘Shine’).

Peste astea toate... am apreciat ca melodia suedezilor este un cantec puternic, poarta un mesaj de pace, de iubire, de credinta si se va auzi in casele a milioane de sarbi care probabil acum se simt... sfartecati. De aceeasi Europa aroganta. Plus alte natii la fel, MAI cu motz, de peste ocean. Gata, nu mai fac politica, oricum nu ma pricep.

Sunt foarte curioasa sa vad cum va fi. Indiferent de rezultat (desi anticipez unul foarte frumos), imi voi aminti seara asta cand am ales pentru Romania, dar nu cu romanii.

Ca sa aveti cu adevarat termenul de comparatie, aceasta este probabil cea mai buna melodie in interpretarea unei formatii romanesti. Zic eu... Inca nu s-au afisat rezultatele.

Nico si Vlad Mirita - 'Pe-o margine de lume'


PS: Ma duc sa vad cine castiga totusi. Deja mi-am pus in agenda ca sunt ocupata pe 20 mai. Ma uit la Eurovision!

----------------------------------

Later edit: Au castigat Nico/Vlad Mirita - 'Pe o margine de lume'. A votat intai poporul: mii cu Nico/Mirita, alte mii cu Biondo. Au fost CATEVA puncte diferenta intre ei. Doar cateva puncte cand vorbim de mii de voturi! m-am bucurat sa vad cati altii ca si mine au trecut de prima impresie, primul imbold: nu sunt romani, ce cauta in competitia mea?!

Interesant este ca pe urma si-au exprimat parerea si fiecare din cei 12 membri ai juriului, au dat note de la 1 la 12 pentru fiecare melodie. Si din 12 membri, specialisti renumiti, oameni de muzica, adica 'autoritatea' in domeniu, 9 au acordat 12 puncte si unul a dat 11 puncte pentru Biondo in defavoarea 'marginii de lume'. Biondo a recuperat teren mult, dar juratii s-au impotmolit la final, cand intre cele doua melodii ramasese diferenta de doar 3 PUNCTE. A venit o doamna patrioata si a notat foarte gresit: 9 puncte pentru Biondo. Din 12. Si asa favoritii mei au terminat cu 264 puncte fata de 271 Nico/Mirita.

Un rezultat, as zice eu, la limita dintre nationalism si nationalism prost inteles intr-o lume pragmatica si evident superioara noua, insensibilia dar de care, vai, vai, cam avem nevoie, nu?! Da, soro, avem nevoie. Biondo au pierdut doar pentru ca sunt suedezi. Atat. Au venit aici sa faca un business de tip win-win (I get money and image, you get image and the contest) si romanii i-au taxat. Pardon: o mica mica mica parte de romani in continuare refuza sa accepte niste adevaruri usturatoare, precum pozitia noastra in comparatiile de mai sus. Imi si imaginez dialoguri in caminele autohtone: Eu sunt in Romania, votez cu Romania. Ia lasa-ma in pace cu chestia asta! Ce cauta, soro, suedezii astia in Eurovisionu' nostru?! Pai, nu mai cauta nimic acum :o).

(Paranteza: o ridicola membra din juriu vine la microfon pentru a da note si citeste, in spirit de fronda evident, toate titlurile melodiilor in limba romana, in conditiile in care 80% erau exprimate in engleza. Si da intr-un ridicol jenant: 'Come this way', a lui M. Moga, ea traduce 'Vino incoace'. Railroad, railroad - Rednex si Ro-Mania - fireste ii spune in mod ostenativ: Cale ferata, cale ferata... Oh, jiiiz, give me a break lady! And get yourself a ticket to Europe! Mi s-a parut ri-di-co-la, un exemplu elocvent al reactiei anti-alte-natii de care nu aveam nevoie acum ca sa aratam ca intelegem si noi cum merg treburile prin Europa.)

Ramanem deci la marginea de lume. Nu e rea melodia romaneasca, deloc. Din fericire a fost o competitie stransa, cu multe melodii foarte bune. Am simtit-o si pe asta.. dar nu la fel. Iar acum, ca o reascult, imi suna un mic clopotel de plagiat... Sunt dezamagita. Si sper sincer ca italienii vor intelege mesajul de pace si de iubire - aste punctul tare la melodia castigatoare. Thanx God ca am puterea sa trec peste astfel de mici drame competitionale (cu miza nationala) si... eu zic ca pana maine imi trece. Si pe 20 mai, oricum, am o data pusa deja in agenda :o). O sa le tin pumnii alor nostri, dar... raman cu un dar...

I wished I...


La birou, suntem monitorizati si evaluati. Adica nu muncim asa... intr-o doara. Slava Domnului, nu as avea nici o motivatie daca nu as stii pe ce drum trebuie sa apuc. Imi place mult zicala conform careia atunci cand nu stii pe cale vrei sa apuci, orice drum urmezi te duce in locul in care trebuie. Imi place, e o scuza buna pentru cand esti debusolat. Dar nu la birou. No no no. Aici treburile sunt clare: cent cu cent se face milionul. Deci am nevoie de un drum, un traseu clar. Asta se traduce prin obiective, plan de actiune, bugete, deadline-uri, implementari, etc etc. De toate, logice, frumos spuse de altii mai avizati si reunite in mod eviudent sub titula de 'strategic project management'.

Imi place asta cu strategic project manage..... Mi-a venit o idee. Sa ma duc la sefa mea si sa ma declar de acord cu orice obiective imi propune, daca in schimb introducem in formular o propunere personala. Am si eu un obiectiv pentru formularul de evaluare de anul acesta. Si se formuleaza cam asa:

Obiectiv: To deeply fall in love a.s.a.p. with a partner that completely answers the brief.

KPIs:
Number of day dreaming moments / day: unlimitted
Butterflies in my tummy: unlimitted
Dating the client: at least 3/week
Number of phone conversations with client: unlimitted
Positive feedback from targeted client: over 99%
Romantic initiatives: at least 1/day


Draga mea sefa, eu asta mi-as dori in Dialog!

Auguri! :o))))

22 feb. 2008

Si.. cum ziceati ca va cheama, totusi??!


Clipa mea de abis s-a scurs, pentru ca am intrat in folderul cu Drafts si am gasit acest mesaj, scris acum cateva zile. Uite cum imi intind singurica un colac de salvare... Postez acum ce nu am apucat sa pun atunci. Mi saved ! You... datori ! :o)

Am o problema. Inca una :o)). Si ea se enunta asa: foarte mult din ce mi se intampla este direct legat de voi – manuta de fideli pe care va cunosc si care mai bagati capsorul pe aici din cand in cand (exclud din acest cerc pe Tudor, Black Lion, Iulia, Principessa, Anna si alti cativa, stiu ei care, cei care nu comenteaza niciodata, dar vin aproape zilnic). Si cu voi viata mea e picanta si voi imi serviti de multe ori intamplarile intamplatoare pe care vi le povestesc. Si am o problema. Ca povestesc multe si nu am cum sa va spun pe nume.

Adica: teoretic pot, practic, nu vreau nici sa atentez la dreptul vostru la discretie, nici sa lezez pe nimeni, nici sa – doamne fereste! – incepeti sa va purtati altfel cu mine de teama ca maine ‘se da pe blog la Andreea, se prind toti din cladire ca e vorba despre mine...’. By the way, nu vreau nici sa va fac ‘vedete’ in mod nejustificat ;o). Try harder for that.

Voua nu va suna desprins din jurnale total anonime: ‘azi m-a vizitat o prietena si mi-a povestit ca a visat asta...’ sau ‘am un prieten care sufera din dragoste’ sau ‘o prietena mi-a recomandat nu stiu ce piesa de teatru...”. Zau asa. Sunt cel putin 10 nume pe care le am acum in cap, dar pe care nu le trec cand scriu povesti despre/cu ei.

Asadar, prietenii mei ‘muza’: mai bine va faceati si voi blogeri. :o). Toti. Aveati si voi un nickname, ne dadeam lepse care marea majoritate de prin jur, nu mai aveam probleme de etica, de discretie, de orgolii ranite. Faceam o lume a noastra, virtuala. Ne impartaseam multe lucruri si in scris, in special impresii post-happening, ne iubeam si mai tare, ne certam in cuvinte frumoase, nu mai erau deloc complicatii. Aveati si timp pentru asta... va infruntati insomniile, scriind ca si cucuvelele, noaptea (iaca... e trecut de miezul noptii si eu nu am somn, il omor cu tastatura...)

Eram si eu mai linistita, nu ma mai dadeam de ceasul mortii sa caut variante de pronume personale, demonstrative, expresii impersonale si te miri ce apelative care oricum nu fac decat sa nu va localizeze in lumea mea, acolo unde ma bucur ca sunteti.

Va intreb: v-ar conveni sa va spun pe nume? (Se accepta si nickname-uri atata vreme cat le aflu direct de la voi si... pot sa deslusesc cine e... cine :o).

Ca sa nu va speriati aiurea: e ca un joc. Va propun... un mic bal mascat. Voi cu masti pe fata, eu scriind mai linistita.

Cateva exemple:

‘Sambata am stat 7 ore la o cafea, de vorba cu Shiny (ii inventez un nume, e o ea). In 7 ore bei multe cafele. In 7 ore vorbesti despre multe lucruri: teatru, carti, prieteni, prietene, drame existentiale, filosofii ambigue dar promitatoare, chestiuni de dragoste, de fericire, de nefericire, de soacre, socri, matusi, verisori, de tradari, de dezamagiri, de bucurii, de ultima boacana de la birou, de barfulite ieftine si nevinovate... multe.. multe. 7 ore la o cafea nu e mult. E foarte mult! Shiny, you made my day!’ – Shiny, astept sa iti exprimi optiunea, musai. Ori pe nume ori pe nick, si ce nick???!!! Shiny e doar de clipa rostit asa... stii tu de unde vine!

‘TangoGirl m-a invitat la o cafea si eu nu am putut sa ii onorez chemarea... Iar am ramas datoare big time. Me bad girl!’

‘Thorn m-a sunat sa ma intrebe cum se fac clatitele, pentru ca s-a laudat in perioada de cuceriri, catre actuala prietena, ca e expert... Problem is ca Thorn nici macar nu stie ce se pune in compozitie. Cred ca si-a luat notite direct pe telefonul mobil. Nicicand pare-se nu i-am captat mai abitir atentia decat cand am inceput... 2 oua, o cana de faina, apa minerala.... Thorn, ce te-ai face fara mine, prietene??!! O bere, e clar, s-a marcat!’


Cam asa. Cam asa ceva. Vedeti? Avem o intreaga lume aici, amuzanta, fasinanta, pe jumatate dezvaluita, pe jumatate misterioasa. Semi-incognito. Ma ajuta si pe mine totusi, sa va pun in propozitie mai simplu. So? Se inscrie cineva la nicknames or, even better, NAMES?

Mizez pe mesajele voastre private, din nou. ;o)

Poate ma cauta si anonimii :o))). Asta da surpriza!

Later edit: Nu va oferiti, ma ofer sa nasesc. Gladly. Nasim all together.

Zile fade, ganduri plate


Sunt de parere ca daca nu scrii din inima, nu iti iese mesajul nici la jumatate din nivelul pe care ti-l doresti. Nu transmiti ce trebuie, e o facatura de care iti dai seama dupa primele randuri. Iti privesti creatia si o abandonezi pentru ca de fapt nu te reprezinta. Si nu e vorba aici doar de scris. E vorba de orice faci. Motorasul numarul unu e pasiunea. Pasiunea vine din ce simti. Feelingul... din emisfera aceea stanga, profund emotionala, care ma innobileaza si ma ajuta sa fiu mai femeie decat sunt, sau ma tot bantuie si nu ma lasa sa dibuiesc mai pragmatic si mai rational logica lucrurilor.

Lipsesc din decor de doua zile pentru ca nu stiu ce sa scriu. Timp mi-as fi facut. Am si incercat. Dupa 2, 3 randuri, am inchis documentul si mi-am zis sa imi accept momentul de pierzanie. Asa e uneori... Oare nu toti avem si zile banale? Nu doar nu ti se intampla nimic special, nici inima nu mai creeaza povesti. Se odihneste cred. Sta chitic intr-un colt si asteapta sa isi revina in simtiri.

Sunt zile din acelea care trec cu viteza luminii si de care nu iti mai amintesti niciodata, niciodata. Timpii banali care nu ies niciodata in evidenta, compun un trecut anonim. Peste un an, nici nu ma voi mai gandi la 21 februarie. Va fi ca si cand nu am venit la birou, nu m-am ocupat de zecile de e-mailuri din inbox, nu mi-am facut nervi, nu am ras cu colegii, nu am fost dezamagita, nu m-am bucurat de o salata gustoasa, nu am cunoscut pe nimeni nou, nu m-am amuzat cu cele mai recente bancuri...

Poate totusi o sa mai pomenesc din timp in timp, in cine stie ce context, ca am vazut o piesa de teatru care a avut un mesaj frumos dar pentru care nu am avut puterea sa imi deschid mintea, sa mi-l insusesc, sa il bag in vreun sertaras important al memoriei. Zile plate, din pacate.

Cea mai frumoasa parte a fost totusi soarele si aerul de primavara. Dar cand inima doarme, nici in asta nu e nimic special parca. Asa ca... despre ce sa scriu? Am scris despre nimic. Voi ce faceti cand faceti nimic?

20 feb. 2008

Mesaj important pentru noi toti


Am avut surpriza neplacuta a unor comentarii pe care le-am considerat deplasate. Cunoscand persoana care le-a postat, un cititor fidel al blogului si care in nenumarate randuri ne-a incantat cu mesaje extrem de sensibile, nu pot pune incidentul decat pe seama unei intelegeri foarte gresite a postului meu, a mesajului pe care am vrut sa il trimit.

Am sters comentariile, nu fara regretul ca s-a ajuns aici. Cu aceasta ocazie, mi se pare necesar sa dau un mesaj clar. Voi pastra echilibrul si decenta pe acest blog cu orice pret. Am ales sa nu folosesc moderarea comentariilor ca pas intermmediar din diverse ratiuni. Primul – deschiderea care ma caracterizeaza si increderea cu care ii tratez in general pe oameni. Si voi continua sa cred in asta, in ciuda incidentului de astazi.

Voi sterge orice fel de comentarii pe care nu le inteleg si care aduc in discutie subiecte care nu isi au locul aici. Am vazut, ca cititor, multi alti blogeri in aceesi situatie, cand au fost nevoiti sa dea mesaje de avertisment si sa intervina in discutii inlaturand comentarii deplasate. Nu este deloc placut si, va asigur, nici de tolerat.

Prin faptul ca eu scriu open iar voi cititi, suntem ca intr-o discutie deschisa, in care fiecare are libertatea sa intervina cum doreste, atata vreme cat are o opinie interesanta si decenta de exprimat. Raman in continuare increzatoare ca blogul acesta, casa mea virtuala, este un loc in care oricine e binevenit – in conditiile de mai sus. Ca orice gazda, va voi trata cu respect. Si acelasi lucru il astept si de la voi.

19 feb. 2008

Panties upside down


Cineva, stie el cine, mi-a zis sa scriu despre faza asta, asa ca iata-ma aici, cu ‘penita’ la drum. Una dintre cele mai tari faze evar pe care mi-a fost dat sa le descopar citind o revista s-a intamplat asa:

Tocmai ma angajasem intr-o companie de Internet / website development si activam pe post de editor. Scriam despre... multe, asa ca trebuia sa ma informez cu privire la variate. Printre sursele noastre de documentare, se aflau foarte multe reviste din strainatate, titluri pe care nu le gaseai niciodata la tonetele Rodipet la vremea aceea. Sorbeam cu nesat fiecare pagina. Cum venea sefa cu ceva nou din State, tabaram pe treaba!

Thing is, la un moment dat gasesc intr-o revista un sondaj facut printre nu-stiu-cate sute de barbati, un sondaj cu privire la tot felul de chestii intime. Si foarte intime. Si printre cele cam 250 de intrebari care mai de care mai socante... imi cad ochii pe una:

- Ce faceti cand NU mai aveti lenjerie intima curata?

Fata de celelalte intrebari (gen: la ce va ganditi in timpul unei partide de s*x or*l... si multe, multe altele pe ideea asta) am ramas absolut interzisa cand am vazut raspunsurile. Erau prezentate as follows:

x% - imi spal lenjeria (chiloteii adica)
y% - nu port nimic pentru cateva zile (daca bine imi amintesc eu cei din categoria asta sunt asa-zisii ‘italieni’)
z% - ii intorc pe dos si ii port asa!!!!!!!!! (tot pe chilotei adica)


Daca simtiti nevoia recititi ultima versiune de raspuns, feel free. E voie. Socati-va. Nu-i asa ca nu v-ati gandit la asta nicidata???!!! Nimeni din cati le-am povestit faza nu s-a gandit vreodata la asta. Nimeni nu mi-a confirmat varianta. Dar ce rasete au urmat... hehe... si cati nu or fi folosit ocazia drept exemplu in caz de nevoie... heheeeee...

:o))

Acesta a fost un post de informare pura plus ca ma bazez pe faptul ca e o noutate. Sa stiti si voi ce se intampla in unele case. Nu ma anima nici un fel de reactii misandriste, nu sunt o feminista (decat in limitele bunului simt, of course), nu ma deranjeaza universul barbatului, ba din contra: il studiez, il descopar, il admir cel mai adesea. Faze de genul celei de mai sus... ma amuza totusi.

Simply Red TV


In aceasta seara magica de luni, 18 februarie 2008, Principessa a venit la mine sa bea un pahar de vin bun si m-a introdus in lumea fantastica a clipurilor ce pot fi 'embedate' de pe youtube. Cu alte cuvinte, ati scapat de linkuri, de acum incolo, direct din acest ecran... va prezint 'Simply Red TV'. Tot ce imi va trece prin fata ochilor de pe youtube va ajunge direct aici! Promit solemn! Ah, de cand vroiam sa stiu ADEVARUL: cum sa postez clipuri direct pe site! Noroc cu Principessa.

Si NOROC!! cu un pahar de Cabernet Sauvignon rubiniu! (La Putere, de la Recas - recomand cu tarie!) :o)

BONUS for everybody:

18 feb. 2008

Monday morning mood




Sunt la cafeluta. Asa, ca in poza asta. Vreau vacanta. Vreau vara. Vreau povesti nemuritoare. Nu mai vreau munca deloc deloc deloc. Ma intelege cineva si pe mine??!!

Fotografia am vazut-o initial pe voce.ro si am luat-o de pe un alt site, unde veti gasi si alte creatii din acelasi tipar. Dar eu zic mai bine sa ramanem la cafeluta forever si sa visam cu ochii deschisi.

Cand sa imi iau si eu revansa...


Acum un an si ceva am dat nas in nas cu o echipa de reporteri de la Televiziunea Romana, pe scarile de la metrou. Acolo, la Aviatorilor. Ei cautau subiecti de intervievat, erau pregatiti cu tot tacamul, camera, microfon, intrebarea pe buze... Eu - disperata, neingrijita, alergam cu niste probleme, grabita, cu gandul la un milion de probleme, numai la oferit declaratii publice nu. Fireste, mi-au pus o intrebare despre o chestiune de care nu aveam habar.

Un aspect al vietii mele particulare este ca... nu ma uit la televizor. Sunt intr-o proportie foarte mare rupta de probleme si dezbateri sociale, politice, chestiuni de interes public. M-am saturat demult de presa, de politicieni si chiar si de publicul asta care mananca pe paine scandaluri si negativisme ieftine. Chiar makes me sick. Asa ca refuz sa ma uit la televizor, sau daca o fac, incerc sa ma deconectez asa ca numai la chestiuni de actualitate nu semnez ‘prezent’! Din cand in cand mai iau pulsul cu Realitatea TV/FM, dar asta se intampla foarte rar. De aici si neputinta de a ma exprima in astfel de probleme. As putea, desigur, sa blah blah... dar mai bine tac.

Sau, cum am facut atunci, sa spun ca nu am ce sa comentez, nu ma intereseaza. Ca asta m-au intrebat, ceva din zona scandaluri politice, rafuieli intre X-ulescu si Y-ulescu... Ceva despre care habar nu aveam si care chiar nu ma interesa. Cu mutra mea disperata de peste zi, cu fata socata la intrebarea tipei, mi s-a citit pe fata nedumerirea. Si pe urma raspunsul meu in asa probleme de importanta civica a venit ca o nerusinare. ‘Nu ma intereseaza problema... Nu cunosc detalii, nu stiu ce as putea sa va spun’.

F-i-r-e-s-t-e ca am aparut seara, la stiri, prime time, cand milioanele stau comod in fotolii si isi cauta micile momente de deliciu pe seama altora, ca mine. F-i-r-e-s-t-e ca am aparut la jurnal si in toate editiile in reluare de mai tarziu. F-i-r-e-s-t-e ca m-am facut de cacao si, in contextul unui sondaj public, eu dadeam ca nuca in perete: priviti, cetateni, tineretul din ziua de astazi, atat de nepasator, atat de absent din problemele arazatoare ale societatii noastre! Halal, domnisoara!

M-a luat mama cand am ajuns acasa: ‘Bine ma... chiar asa... sa nu stii tu despre n-u-s-t-i-u-c-e problema... Chiar sa nu poti sa zici nimic?!’ Adica daca mama a fost dezamagita.. va dati seama cam ce profil de Andreea s-a aratat pe ecran, da??!! :o)

Printr-un paradox pe care nici in ziua de astazi nu mi-l explic, ei bine... am supravietuit! :o) Timpul a trecut, eu cu profilul meu public vizibil patat, si cu pata asta in mod evident impregnata in mintea matusilor si a verilor si a cucoanelor din bloc. Si dintr-o data, dau nas in nas cu sansa de revansa.

Cand am fost la Straini in noapte, pe scarile Operei, in fata noastra apare o echipa de la o televiziune – nu stiu care, big mistake! Eram cu gasca. Si eu, care merg cu capul in jos, ii vad in penultima clipa. Gasca, prieteni cu nevoi si cu simtul conservarii bine dezvoltat, se disipa stanga dreapta intr-o clipa. Si raman eu - ultimul scapa turma - taman eu - fata in fata cu reporterita.

Un zambet de gheata pe fata mea. Si in gand... F**K! F**K! F**K!!! Eu ce ii zic lu’ asta acum??! Cine stie ce ma intreaba, iar ma fac de prajitura...

Intr-adevar, domnisoara reporter ma intreaba ceva - chiar nu mai stiu ce, oricum era legat de ‘ce cauti tu aici? Fractiuni de secunda, eu pe punctul de a ma prelinge pe scari. Cum ce caut? Nemurirea de l’Opera, of course.

Si nici una nici doua ma trezesc in fata cu un microfon mare, mare cat o zi de post. Beculetul ala rosu de la camera... blinc blinc blinc... Eu, demult deja una cu scarile, ma duceam in jos, spre parter, lobby cu fitze, plin ochi de oameni care mai de care. Si eu, ma prelingeam, si ei se uitau la mine. Da’ nu stateam degeaba in prelingerea asta. Nu, nu! Cautam cu disperare primul cuvant. Si exact cand aia incepeau sa isi piarda rabdarea, privindu-ma tinta si asteptand sa ma auda cu cel mai mic icnet... ma trezesc vorbind cu voce tare, ca un om mare, intr-o romana cursiva, fara deci-uri si aaaa-uri si balbite emotive. Si la zic ca eu am venit sa il vad pe Seniorul la treaba, nu de alta, dar nu l-am vazut niciodata pe scena, live, carne si oase – e un eveniment, nu?! (Am folosit alte cuvinte, mai alese, ca pentru ocazie asa... Dar ipocrita de mine, am omis sa spun ca m-a adus acolo o prietena mult mai avizata decat mine, care s-a indurat de negura in care traiesc si mi-a zis... mai hai si tu, fato, la teatru. Ia uite, piesa asta sigur ti-ar placea... :o)). Ashi! Cum sa spun asta?! M-a palit instinctul de conservare, pierdeam din capital... iar eu aveam niste polite mai vechi de platit, politele de pe scarile de la metrou.

Asa bine m-am descurcat incat tipa mi-a multumit ca ii anticipasem si a doua intrebare – respectiv daca il mai vazusem vreodata pe Florin Piersic pe scena, live. Nu, zic eu, nu. Si gata. Nota 10. Stai jos. Si asteapta sa iti zica mama: bravo fata mea, bravo!

Aiurea! Nu v-am zis ca Murphy ma iubeste si ma trateaza preferential cu fiecare ocazie?

Nimeni nu m-a vazut la televizor. Nu mi-a zis nimeni, nimic. Stiti cum e: cand te prinde cate o camera din asta de luat vederi, cineva, din cel mai indepartat colt de lume, te vede si te recunoaste. Aaaaa, stai ma, asta e aia, cum o cheama.... Andreea, ma, ea e, ma! Ia uite domne’... s-a dus la teatru. Hehe... Teatru domne’, ia uite, fata se culturalizeaza! Si omu’ ramane cu satisfactia ca mai afla ceva (bun) despre tine. Si daca ai mai si zis ceva cum trebuie, mai faci si impresie buna. Erai la teatru, teafara, coerenta, inteligibila. Dadeai bine pe ecran. Clar te suna cineva, te vede macar o matusa TV addicted, clar te auzi pomenita. Cand colo... nimic.

M-am prins: m-au taiat la montaj. Cand s aimi iau si eu revansa, s-a trezit iar Murphylica. Gotta push my luck. Poate data viitoare fac vreo figura mai interesanta, ceva mai de senzatie, nu stiu, ceva mai special asa... Sa ma vada mama si sa fie mandra de mine. Ar trebui sa nu mai pierd timpul si sa imi construiesc strasnic strategia, nu?!!! Vorba ceea... pentru mama, orice! :o))

----------------------------------

Gata povestea, gata si ironia. Mi-a revenit pe papila gustul amar al mascaradelor televizate, emisiuni, scandaluri, epatari publice, goana dupa audiente si voturi. In acelasi timp, constientizez ca pe fundal, in cealalta camera, zbiara Dan Negru si o multime isterica urla alaturi de el. Jiiiiz...

17 feb. 2008

Gataaaa????!!!!!


Cand aveam 4, 5 anisori, ne duceam des in vizita la ei. Locuiau intr-o casuta cocheta, curtea spatioasa, cu un spatiu terasat in spatele garajului - era luxul pe care, in anii aceia, parintii mei il savurau din cand in cand, in defavoarea apartamentului stramt de la bloc.

Unchiul Nicu era de departe cel mai incantat de aceste vizite. Un spirit mereu vesel, o privire jucausa, blajina, mie imi parea gazda perfecta. Il iubeam, saream cu nerabdare sa plecam mai repede spre el si nu dormeam in noaptea de dinainte pentru ca abia asteptam sa il vad. Stiam cu urmeaza joaca si ca unchiul Nicu era numai al meu. Era si tanti Anisoara, cu aparatul de pregatit nuci din aluat, umplute cu crema de cacao si imbracate bogat in zahar pudra, nuci de care si astazi imi aduc aminte cu gura mustind de pofta... Era si verisoara mea Emi, mai mare decat mine, foarte serioasa, silitoare, retrasa mereu pentru studiu, exemplul din familie in materie de disciplina si rezultate ideale la carte... Dar acolo era unchiul Nicu. Iar eu, pe unchiul Nicu il vroiam pentru ca el se juca cu mine de-a v-ati ascunselea.

De-a v-ati ascunselea era o cerinta absoluta in programul vizitei. El numara incet, amuzat, numai bine cat sa imi dea tot timpul din lume sa imi gasesc ascunzatoarea ideala:

- Unu, doi, trei... sapte... zece... Gata???!!!
- Nu e gataaaa... ii raspundeam alergand incolo si incoace, tipand de bucurie, sub privirile amuzate ale celor din jur, care imi intrau in voie si ma ‘ajutau’ sa il pacalesc pe unchiul Nicu... Ascunde-te aici, imi sopteau, aici nu te vede! - Cin'spe, sai’spe, sapti’spe... douazeeeeeci! Gata????
- Nu e gataaaa...

Tremuram de emotie. Cautam solutii, ascultam uimita pe cate unul binevoitor care sarea sa ma ajute... Nu mai vorbi, ca te aude, nu mai tipa, hai, incet, hai sa vedem unde ne ascundem. SI intr-o complicitate desavarsita, mergeam tiptil tiptil catre locurile misterioase si ascunse, unde unchiul Nicu nu avea sa ma gaseasca, nu fara sa ma caute mult, indelungat, spre amuzamentul meu total. Si ramaneam singurica acolo, pret de secunde, secunde cat o vesnicie, cu sufletul explodand de nerabdare si asteptam sa termine numaratoarea si sa ma intrebe....
- Gataaaaa????!!!

Ma trezeam ca tip cu toata puterea, sa ma auda toti, dar mai ales unchiul Nicu, ma temeam nu cumva sa ma lase acolo, nu cumva chiar sa ma pierd in singuratatea de dupa usa, pentru totdeauna parca, nu cumva sa nu ma mai gaseasca...:

- Daaaaa.... Gataaaaa... Sunt aiiiici!!!! Dupa usaaaaa!!!!

De joi, unchiul Nicu nu mai este. Iar eu, de dupa usa, pe undeva aceeasi copila bucalata, iubindu-l ca si atunci, pastrandu-l in amintire drept cel mai drag partener de joaca, astept ca el sa ma intrebe...

- Gataaaa???!!!
- Gata, unchiule... Gata... :o(((

14 feb. 2008

Enjoy the ride


M-am indragostit de melodia asta... Melodia, nu clipul. Cineva mi-a zis ca e creepy. Nu l-am vazut, nu am nevoie de creepy things today.



Zi frumoasa tuturor!

Pardon me: Valentin... WHO?


Habar nu am avut ca maine e Sf. Valentin. Am uitat. Asta spune multe despre cat de mult ma atinge aceasta zi. O fi din cauza ca nu am nici o amintire memorabila legata de 14 februarie?! Nada. Nihil. Zero. Total blanc. Poate doar niste vagi si nereusite tentative de resuscitare a lui 'Mr. Valentine' de prin liceu. Asta tin minte, ca ne topeam (de obicei in grup) dupa cate un tip si ca sa ii luam pulsul inventam cutia cu inimioare. Ia sa vad... imi scrie mie, nu imi scrie mie. Fireste, 9 cazuri din 10 Mr. Love nu scria nici uneia dintre noi, asa ca 14 februarie fugea din sfera noastra de interes si conversatie cu viteza luminii. Ma gandesc: daca mi-ar fi scris vreunul la cutie poate mi-as fi amintit, nu?! As fi trait cumva altfel ziua asta. Intre noi fie vorba - acum, singurica fiind, probabil ca m-as fi consumat inutil: eu nu am un Valentin... eu de ce nu am un Valentiiiin ... ihi ihi ihi. Ei ashi! Uite ca de asta am scapat!

What I do remember though: eram redactor, scriam variate si nebanuite (aveam norma din pacate) si m-am poticnit de subiect, trebuia sa concep un articol si sa ii dau drumul pe poteca, spre cititori. Trebuie sa recunosc ca nu am fost in stare sa scot ceva inteligibil. Rezultatul a fost un semi-esec, scriam in disconfort, habar nu aveam daca sunt pro Valentin sau pro Dragobete, mi se pareau oricum niste inventii artificiale (ambele!!) in viata mea, ma enerva dezbaterea publica, ca toate lumea zvarlea cu rosii si oua in americani, cum sarbatoarea romaneasca se nascuse brusc si devenise peste noapte mandrie nationala printre septuagenari, ca tinerii tot cu Mr. Valentine cochetau de mama focului. Oh! Oh!

Si astazi impartasesc aceeasi nedumerire. Maine e Sf. Valentin. Se presupune ca trebuie sa fac ceva in mod special? Sa ii scriu? Sa ii spun ca il iubesc? Sa ii cumpar un cadou? Ma scuzati... poimaine se poate? Sambata? Martea viitoare? ORICAND am chef sa iubesc si sa impartasesc asta: se poate?

Dau din una in alte doua:

1. Pentru mine duminica e cea mai buna zi de iubit. Am ramas cu fixatia asta: Sunday is the loving day. Intr-o vreme aveam reminder pe telefon, un reminder cu recurenta saptamanala, fireste: Today is love day! Asta in caz ca cine stie cu ce ne luam si uitam de dragoste. In orice forma vreti sa o definiti. Un semn de dragoste duminica, pentru mine, e mai important decat orice Valentin, de orice natie ar fi el, cu orice simboluri ar veni si oriunde o vrea sa ajunga.

2. Tot apropos de date, ma inscriu in lista majoritatii femeilor cu fixatii 'calendaristice', spre disperarea barbatilor, fireste. Retin, notez, pun remindere: cand ne-am intalnit first time evar, cand mi-a zis ca ma iubeste, cand i-am cunoscut parintii, cand am decis ca ne mutam impreuna, cand ne-am mutat impreuna, cand i-am facut ardei umpluti pentru prima oara, cand ne-am luat catel, cand i-am facut prima baita (catzelului!) :o), cand mi-a oferit primul cadou, ce cadouri i-am facut la zile speciale (ca cele de mai sus), ce film am vazut impreuna la cinema si cum el inca nu stia ca eu sunt ochelarista si cum eu m-am dus fara ochelari la film si cum am audiat 2 ore replici si am deslusit voci (by the way: era Independence Day!). Inutil sa vorbesc despre date de nastere, onomastici, zilele familiilor noastre, orice, orice va puteti imagine ca poate fi o ocazie.. eu inmagazinez. Si o sarbatoresc daca am chef si simt.

Pfui! Recunosc, pe alocuri am exagerat cu ocaziile astea. Ce sa fac si eu?! Fiecare cu propriile stoluri. Al meu nu zboara maine. Sorry si 'Happy Who's Day' pentru oricine are ceva de sarbatorit pe 14!


PS: Scriu pe blog de 6 luni si 3 zile :o)))). Hi-ha! :o)

Later edit>> Mi s-a atras atentia ca am uitat de cadouri. Mr. Who vine cu niscaiva cadouri. Corect! Uite de ce I love Mr. Who. :o)

13 feb. 2008

Bolovanii pe care ii iubesc


Nu am sa inteleg niciodata de ce ne complicam singuri vietile. Pardon. Sa vorbesc la persoana intai. EU, eu imi complic singurica viata si culmea, am prostul obicei sa fac asta EXACT cand pare ca imi este mai bine.

Sa va spun despre un vis. O prietena a visat cu ochii deschisi - ziua in amiaza mare - ca avea in fata un bolovan foarte mare, legat cu o sfoara. Se vedea pe sine tragand de el din toate partile, se muta de o parte si de alta si tot tragea, dar nu reusea sa il urneasca din loc. Si la un moment dat, in clipa revelatoare, si-a dat seama ca nu e bine ce face: De ce trag de acest bolovan, totusi?! si-a spus. As putea sa desfac sfoara, ca de fapt de ea am nevoie...

Dupa care s-a trezit din reverie.

Raspunsul pe care l-a primit de la psihoterapeutul ei a venit printr-o alta istorie, un caz real de aceasta data: o femeie care isi urma chemarea spirituala intr-un templu tibetan, a fost rugata de Maestrul ei sa tina pe termen nelimitat o piatra in mana, fara sa ii dea drumul niciodata. Numai el, Maestrul, avea dreptul de a decide cand femeia putea renunta la piatra cu pricina. In tot acest timp, ea trebuia sa isi duca viata tinand aceasta piatra mereu intr-o mana, aceeasi mana, incercand sa se descurce in absolut orice fel de lucru facea fara a lasa obiectul deoparte. Ceea ce a si facut, trecand cu inversunare peste toate chinurile. Dupa 3 luni, cand Maestrul a incuviintat ca ii poate da drumul, femeii i-a fost cumplit de greu fara piatra. Puterea obisnuintei adusese un paradoxal sentiment de dependenta, de afectiune fata de exact mobilul tuturor chinurilor, piatra.

Mi-a prins bine povestea ei. M-am gandit la mine, la ce nu pot depasi, la lucrurile de care as da mult sa nu mai depind si care toate, invariabil, tin de mine. Mi-e ciuda ca nu sunt mai prietena cu mine insami, ca nu ma iubesc mai mult, ca nu ma ascult cu adevarat si ca nu imi urmez sfatul launtric. Sunt o viciata. Iubesc bolovani periculosi, ii tin strans in mana uneori si imi complic singura viata.

12 feb. 2008

Despre mizerii inerente


Povestea asta o scriu fara nici o tragere de inima. Simt cumva ca imi fac doar datoria de a nu mai tacea. Nici acum, nici niciodata.

El are cu aproape 20 ani peste varsta ei, nu e tocmai genul beauty, ba chiar omul recunoaste: sunt scund, gras si ma apropii de 50! Nu va spun de unde am preluat citatul, va trebui sa ma credeti pe cuvant ca asa spune! Omul detine o cariera, are un statut anume, s-a plimbat suficient de mult prin lume cat sa te astepti ca are in desaga culturala diverse astfel incat sa inteleaga situatii, contexte, probleme... In virtutea profesiei si pozitiei, detine controlul situatiei, comanda strategia, supervizeaza implementarea, coordoneaza echipa iar mai nou i-a cazut cu tronc o subalterna.

Care subalterna mi-e prietena. Si, ca profil, e la polul opus: inaltuta, subtirica, voioasa, vesela, comunicativa, tanara nevoie mare. Cum spuneam, sunt cam 20 ani diferenta intre ei. Nici gand ca ea sa accepte vreun avans de la el.

De la priviri absolut dezinteresate la inceput, acum s-a trezit ca... el ii poarta sambetele. Nu se mai fereste de avansuri, il surprinde cum o tinteste pierdut cu privirea, se ofera la orice pas sa o conduca cu masina fara ca ea sa poata spune NU ar parea lipsit de politete sa refuzi un sef 'bine-intentionat'. A reusit sa evite cateva invitatii la cina, la film, in oras. Cireasa de pe tort (ca tot imi place la nebunie expresia asta mai nou) – astazi i-a trimis un e-mail. Cu o poezie. He is kind of in love: ‘Uneori ma privesti... alteori ma respingi... mai nou te-ai si vopsit... de tot am ametit...’ din motive evidente de discretie, am reformulat eu putin versurile, rima. Point is ca nu stam de vorba cu un Eminescu, stam de vorba cu un sef indragostit pana peste urechi de subalterna lui si ca ea se simte stanjenita, speriata... citez: ‘dezgustata’. Si este evident ca omul sare calul si se face ca nu vede. And that makes me sick.

Suntem la limita intre ridicol si pericol.

Va marturisesc ca am trecut si eu printr-o situatie similara. Nu mi-era sef, mi-era profesor, imi dadea meditatii, ma pregateam pentru facultate. Nu voi povesti insinuarile si situatiile prin care a trebuit sa trec pret de cateva intalniri pana cand am decis ca nu mai intru in acea casa, unde doua minunate fetite erau singura mea asigurare ca nimic nu mi se va intampla rau. Am reusit sa scap de momente absolut penibile renuntand la orele cu el – spre disperarea mamei mele, care nu intelegea de ce nu mai vreau sa ma pregatesc cu el, un domn atat de distins, profesor universitar, la care am ajuns cu pile, relatii, cunostinte, interventii... Nu i-am spus decat mult mai tarziu mamei si am facut-o zambind, mandra ca am stiut sa spun STOP unui moment care deja risca sa devina periculos.

Acum ca mi-am amintit de episod demult inchis in sertarasele memoriei mele, imi dau seama ca am pastrat o mare parte din resentimentele de atunci. Simt inca furie, ma simt in imposibilitatea de a ma apara, de a replica in cel mai natural mod: f**k off! Nu am inteles niciodata de ce a trebuit sa mi se intample mie sa fiu admonestata chiar si atat de subtil incat nu as fi avut ce sa replic, cu ce greseam, cand greseam, daca eu faceam ceva ce nu ar fi trebuit. Acum stiu mai bine decat atunci. Singura mea greseala era tineretea si exuberanta, zambetul mereu naiv si incapacitatea de a vedea pericolul intr-un barbat care putea sa imi fie tata, unchi sau chiar bunic... dar care inainte de toate imi era p-r-o-f-e-s-o-r... La vremea aceea, nu m-am gandit nici o clipa la denuntare, la dezvaluire, la a spune si altora ca este anormal ce se intampla. De ce?! In primul rand de teama ca nimeni nu m-ar fi crezut acuzand un ditamai nume si o asa personalitate, pe mine, o naiva pustoaica aspiranta la facultate. Nici macar mama, asa credeam atunci. Si asta am trait-o personal, nu am vazut-o in filme. Inutil sa va spun ca mintea mea de acum ar fi functionat altfel. Ar fi ripostat si l-ar fi confruntat intai de toate pe el cu nesimtirea lui. Ceea ce am si incercat – timid, ce-i drept – sa fac in anii ce au urmat, cand l-am avut profesor la facultate. M-a urat, in preajma mea era vulnerabil. Se vedea pe el, se simtea din priviri. Atat macar am reusit!

Ca sa revin la situatia prezenta, question is: ce sfat as putea sa ii dau prietenei mele??!!! De plecat.. nu ar pleca din actualul loc de munca. Dar vorba ei... nu inca! S-ar putea sa fie nevoita, mai ales daca nu face nimic. Iar eu... si din pricina povestii de mai sus, sunt prea pornita pe genul asta de situatii si, mai greu!, cred ca in cazul ei e nevoie de o farama de diplomatie si tact ca sa rezolve situatia conform cu statutul, locul, persoana... Plus ca mi se pare trist sa trebuiasca sa iti construiesti o mica strategie de cum sa ii comunici sefului tau ca este deplasat in avansuri si farmece indezirabile... Adica... asta ar fi ultimul lucru la care as visa sa il am pe lista mea de to do.

Cred ca trebuie sa iei o pozitie intai de toate si cred ca indiferenta ucide incercarile de acest gen. Cu proxima ocazie deplasata, confrunta-l, accepta consecintele unei discutii directe. Daca ai puterea sa o faci usor relaxata, empatica (ceea ce eu nu reusesc deloc acum) s-ar putea sa iesi mai ieftin de la ananghie. Personal, in prima faza as incerca sa il aduc din nou pe track-ul destul de bine definit al relatiei de la birou – eu eu, tu seful... hai sa ne vedem de obiectivele profesionale. Spune-i ca nu te simti deloc confortabil in anumite momente, ofera-i-le exemplu, pastreaza discutia numai in aceste limite – ale dovezilor evidente. Apoi, pastreaza distanta, increderea in tine si in ceea ce ai decis. Nu poti decat spera ca are suficient bun simt cat sa isi dea seama ca greseste. Iar daca nu... too bad for him! Din punctul meu de vedere, ar fi la un pas de a se face de kko in public. Nu m-as sfii, chiar daca asta ar insemna sa plec din echipa, din companie.

Nu stiu altii ce ar face...


PS: As vrea sa considerati acest mesaj si un raspuns la comentariile anterioare legate de femeia singura care, teoretic, nu ar avea de ce sa aiba prea multe probleme intr-o confruntare de dominare directa, stresanta. Credeti-ma... cand am spus asta m-am gandit la multe situatii si contexte mai toate, evident, discutabile!

Later edit >> Da, e singura si ea, prietena de care v-am povestit. Si da... ca sa citez o replica primita, e 'cazul clasic'. Dar cum il depasesti, cum iesi dintr-o poveste din asta cu basmaua curata?!

11 feb. 2008

Vreau primavara!


La mine a venit primavara. Si la birou:



si acasa:



Hehe... cate nu as face daca ar fi primavara adevarata! In primul rand, m-as indragosti, pur si simplu. De tot ce e in jur. In al doilea rand, mi-as scoate masinuta la padure, la un badmington. Eu, masinuta si voi, prietenii, oricine se baga. (Am primit cadou de ziua mea o racheta de tenis, asa ca trebuie neaparat sa ma apuc de treaba. Pan' la primul picnic imi exersez lovitura din incheietura..)

Oricat m-as imbarbata eu, primavara tot nu o inlocuieste nimeni! Hai mai repede, primavara! Hai, draga mea! We are ssoooo here!

10 feb. 2008

Ma numesc Rosu


‘Capitolul 1 – Eu sunt cadavrul.

Acum sunt un om mort. Un cadavru pe fundul unui put. A trecut multa vreme de cand mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, insa nimeni, in afara de ticalosul meu ucigas, nu are habar de cate mi s-au intamplat. Iar el, nenorocitul acela, spre a fi sigur ca m-a ucis, mi-a ascultat rasuflarea, mi-a luat pulsul, apoi mi-a tras un picior in coaste, m-a carat la put, m-a saltat si mi-a dat drumul in el de-a berbeleacul. In vreme ce ma pravaleam in put, capul meu, pe care il sparsese mai intai cu o piatra, s-a facut farame, iar chipul, fruntea, obrajii, mi s-au facut zob, s-au facut una cu pamantul. Mi s-au frant oasele, iar gura mi s-a umplut de sange.

De patru zile nu m-am mai intors acasa ; ma cauta nevasta, copiii. Fata mea s-a prapadit de atata plans, tot sta si se uita la poarta gradinii ; toti stau cu ochii tinta la drum, la poarta.

Oare stau, intr-adevar, cu ochii tinta la poarta ? Nici asta nu stiu. Poate ca s-au obisnuit deja, ce e rau in asta? Cata vreme se afla aici, omul are simtamantul ca viata continua sa se scurga la fel ca mai inainte.

Inainte de a ma naste eu, in spatele meu exista un timp fara zagazuri. Si dupa moartea mea va fi un timp nemraginit. Pe cand traiam, nu ma gandeam deloc la aceste lucruri; imi continuam viata fericit, intre doua timpuri intunecate...’


Asa incepe cartea ‘Ma numesc Rosu’ (editura Curtea Veche), a lui Orhan Pamuk - novelistul turc distins cu Premiul Nobel pentru Literatura in 2006. Si m-am gandit ca cea mai buna recomandare ar fi sa va redau primele paragrafe – care pe mine m-au zguduit. Se anunta 590 pagini de exceptie! Voi reveni cu impresiile finale...

Bad girl, bad people, bad day


Ziua in amiaza mare. Ajung in parcare, incerc de cateva ori sa ma introduc in spatiul cu pricina... ma enervez, tensiunea la cote alarmante dupa 4 incercari... si la un moment dat, in loc sa bag marsarier, apas acceleratia, treapta 1... am intrat instant in idiot. F**K!!! Stau cateva clipe, incerc sa ma calmez, ies, intru, reusesc intr-un final sa parchez. Si cobor din masina, ma uit, bine ca nu e foarte grav. Nu e nici o urma vizibila, i-am luat praful de pe ea. Ma gandesc foarte scurt: sigur m-a vazut vreunul din 'spioni', trebuie sa ma duc sa ii zic. Maine vede sau ii spune vreun ‘prieten’... si o sa fie mai rau.
Urc. Patru etaje. Pe scari ma gandeam: sa ma calmez, sa ii spun cu frumosu’, nu are rost sa ma balacaresc cu el. Tzzzzzrrrr soneria. Iese ea, zambitoare. Chiar pare o femeie cumsecade.

- Buna seara... (suflam de mama focului dupa cele 4 etaje si 15 cu 90 tensiune). Imi pare rau, v-am atins masina...

El aude din bucatarie si sare:

- Ti-am facut loc, acum ce mai vrei?! Ti-am facut loc ca eram sigur ca o vei lovi.

Eu malc pe moment... Chiar am gresit fratilor c-asa-i in tenis. Ti se intoarce roata cand te astepti mai putin.

- Nu am ce sa fac. Nu am.
- Daca nu stii sa conduci... nu mai iesi cu ea. (Logic... asta e prima lui optiune. Ar scapa foarte ieftin!)
- Nu zici tu daca stiu eu sa conduc sau nu.
- Mi-ai lovit masina.
- Eu zic ca ti-am luat praful de pe ea. Si te-am si avertizat de cateva ori ca daca nu imi lasi putin spatiu in plus o sa se intample asta...
- Ti-am lasat spatiu! Eram sigur ca asta o sa se intample.

Aici avea dreptate. S-a dat cu juma de metru mai in fata in ultimele zile. Problema ramane in picioare. Al’ din spatele meu si-a recuperat jumatatea de metru, eu am ramas tot intre ei, in acelasi spatiu de trei lei. Cica da, nu ma ploua intre doua... dar nici bine nu imi e.

In timp ce urla de prin dormitor, omul nostru se imbraca, se incalta. Nevasta-sa se uita la mine din usa si imi zice soptind, complice:

- Lasa-l, ca o sa o dea mai in fata... (Tot femeia... mai impaciuitoare...)
- Nu mai stiu ce sa fac.. Chiar nu am vrut.

El iese pe langa mine, incepe sa urle. Evident, e mai interesant sa il auda toata scara. Fara scandal nu s-a mai pomenit nici o discutie in blocul asta. Deja ma amuza.

- Sa dea dracu’ daca mai parcheaza vreunu aici! Ei... lasa! O sa aduc si masina de la serviciu si va vad eu.
- Asa, ameninta-ma. Ce rezolvi cu asta?
- O sa vedeti voi.

Imi vine sa rad. Care voi, ma gandesc eu? Care ‘voi’. Care voi???? Il las in pace. M-am enervat tare, probabil si pentru ca ma simt cu musca pe caciula cu marsarierul ala.

Ajung la mine la etaj si il las sa coboare singur. Dupa care ma opresc la usa, si ii zic tare:

- Verifica-ti masina si suna-ma daca vrei sa mergem la Politie.

- Asa se face? Asta e comportament? Sa mergem la Politie? Atata zici?

Ultimul lucru de care aveam nevoie era sa mai prelungesc urletele. Si dintr-o data izbucnesc:

- Uite... stii ceva (a trebuit sa ridic si eu tonul pentru ca se indeparta)... faci ce vrei. Mai mult de atat nu am sa-ti spun. Mergem la Politie cand vrei! E colea!

A continuat sa coboare disperat scarile, urland si amenintand.

Habar nu am ce ma asteapta de maine. M-am obisnuit si cu cheile lipite prietenos de masina, si cu tipetele lor, si cu privirile de dupa perdea. Daca imi ocupa de tot locul in parcare... sunt in aer. Imi parchez masina in mijlocul strazii :o(. Uf! Ce satula sunt de problemele astea. Sunt facuta special sa NU le rezolv. Sa ma pierd, sa plang din cauza lor, sa mi se ridice tensiunea, sa imi fie frica de amenintari :o(.

Asta ma deranjeaza cel mai tare. M-am enervat de mi s-a stricat ziua, si asa nu extraordinara. I hate this town! E un oras in care, daca ai bun simt, esti tratat ca ultimul om! Si mai mult: daca ai bun simt si esti femeie singura... te mananca idiotii! :o(

9 feb. 2008

Flori de camp


Nu stiu despre ce sa scriu in seara asta. Sa va scriu despre cum s-a pregatit el sa o ceara in casatorie pe fosta iubita? Sa va spun ca erau in Venetia, intr-o vacanta romantica si el planuia de saptamani intregi sa ii ofere, in timp ce se plimbau cu o gondola, un inel de logodna impletit din flori de camp? Sa va spun cat era de indragostit si sa vorbim despre cate ar fi facut pentru ca ea sa inteleaga ca este THE ONE? Sa va spun ca imi povestea mie, ca unei prietene si confidente ce i-am fost intotdeauna, despre cat de tare se framanta si despre cat regreta ca nu si-a pus planul in aplicare, ca a lasat-o sa plece din viata lui? Sa va spun ca il consolam si ma indragosteam de el, simtindu-i durerea si sensibilitatea? Sa va spun ca pentru mine nu au mai crescut niciodata... flori de camp? Sa va spun despre asta?!

Nu va spun despre asta. E rasuflata. Si big girls don't cry.

8 feb. 2008

Moody day 2


Am chef... sa nu mai spun nimic. Sa mai si ascult.
As croseta si as asculta. Un fular pe poveste. Poveste vesela.
Mi-e dor de Olimpiada Relaxarii.
M-am saturat de insomnii.
M-am saturat de trezit la 5:30.
Trebuie sa ma pun pe crosetat si pe asteptat sa treaca starea asta apatico-extenuato-depresivo-etc. etc. toate la un loc, nu bune oricum!

Cu U2 inainte, totusi!


Later edit >> Cand sa ma pun pe crosetat in vagauna mea, o colega ma provoca dis-de-dimineata.

Intr-un autobuz sunt 7 fete. Fiecare are cate 7 rucsaci. In fiecare rucsac se afla 7 pisici mari. Fiecare pisica mare are cate 7 pisoi mici cu ea. 

Intrebare: Cate picioare se gasesc in total in autobuz?

Eu am renuntat, ca ma enerveaza. Nu mi-a iesit cat trebuie. Aveti solutii?

Moody day


Mood 1
Mood 2
Mood 3

7 feb. 2008

Alta leapsa, catre barbati



M-a starnit leapsa cu cartea. Am mai sapat pe noptiera si am dat de cartea de buzunar pe care am primit-o cadou, printre altele, de la fostul meu prieten, Craciunul trecut. Trecut... trecut, 2006. Am un zambet pe buze, imi amintesc ca mi-am dat seama cat de prins pe picior gresit a fost atunci, ca de multe ori de altfel, ca iar imi cumparase un cadou in ultima clipa. Chiar si asa... am ramas masca de alegerea lui. Ma gandesc ca orice femeie ar fi fost intrigata... cel putin!

Cand primesti de la iubitul tau o carte cu titlul 'In lumea barbatilor, trebuie sa fii tare ca sa fii buna'... te cam apuca un gand. Primul de ingrijorare de obicei. Oups! Te pomenesti ca sunt slaba si (deci) ne-buna. Oare chiar asta crede despre mine? Ce ar trebui sa inteleg acum, ca tin carticica asta in mana si ii zambesc, multumindu-i ca 'vaaaai, ce dragut... a venit Moshul... Vaaaaaiii... ce draguuuut!' :o)

Eh, episod trecut, clasat, achitat. Acum, ca citesc culegerea de ganduri pentru si despre sexul frumos, ma apuca rasu'-plansu'. OK. Mai mult rasu'. Asta si incercam sa fac in noaptea asta. Sa ma binedispun, nu?!

Am facut un exercitiu similar, am deschis cartea unde a vrut ea sa se deschida si am gasit un citat pe care il stiam... Chiar il stiam foarte bine!

'Fiecare barbat isi doreste o femeie care sa fie atrasa de calitatile lui si de instinctele lui nobile - si inca o femeie, care sa il ajute sa uite de astea.' - Helen Rowland

Ha! Ce sa zic? Zic: ha! Caught you! :o)

Mi-ar placea sa stiu ce cred barbatii despre asta. Mai ales dupa ce am vazut 'Straini in noapte'... mi-ar placea. Tudor? Lion? Anonimii? :o)))

Cartea la indemana


Mi-am impus sa ma binedispun, chiar daca e miezul noptii. Cu un paharel de vin si o lumanarica parfumata incerc sa think pink. Multumesc cui trebuie pentru sfat ;o).

Si la ce m-am gandit..??! Mie nu mi-a dat nimeni leapsa care tot circula intre blogerii cunoscuti si recunoscuti... leapsa cu cartea. Nici nu avea cine, cred, ca daca ma simt bine cu low profile, pana la open out loud mai e cale lunga. If ever.

So: leapsa. Nu stiu de la cine a plecat, ca as fi sursat si eu informatia, e un viral total pe la toti si pentru ca mi-a placut tare mult ideea... imi iau leapsa singura. :o)

Jocul e asa:

1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Gaseşte a 5-a propozitie/fraza.
4. Posteaza pe blog textul urmatoarelor 4 propozitii/fraze cu aceste instructiuni.
5. Nu indrazni sa scotocesti prin rafturi dupa cartea aceea foarte deosebita sau “intelectuala”.
6. Da leapsa mai departe la alti 6 prieteni.

Sa vedem. Cea mai aproape carte sunt de fapt... doua. :o) Amandoua pe noptiera, langa mine - 'Luminile Nordului' (Busola de Aur) - Philip Pullman si 'Straight Up and Dirty' - Stephanie Klein. O iau pe cea mai 'aproapiata', de deasupra. Busola. Textul suna asa:

--------------------------------------------------------
'- Nu vezi ca io iti fac icea un compliment, ma gasculita, ce easti? spuse ea, iar Lyra se impaca, desi nu intelegea.

Cand ajunsera la Byanplats era seara, iara soarele apunea intr-o pata sangerie pe cer. Insula joasa si Zaal-ul (locul in care avea sa se tina Sfatul) se reliefau intunecate pe fondul de lumina, ca si palcul de cladiri din jur; dare de fum se incolaceau in aerul incremenit, iar dinspre barcile care intunecau zarea venea miros de peste prajit, frunza de fumat si tarie de ienupar.'
--------------------------------------------------------

Si va dau voua leapsa. Sper sa fiti 6 si sa aveti o carte/revista/ziar/prezentare in PPT :o) la indemana. Daca nu... ei, hai, ca nu ma apuc acum sa zic ca nu o sa aveti noroc si fericire toata viata, ca in scrisorile virale care ne-au innebunit. Daca nu... asta e! Mie mi-ar placea sa va aflu fragmentele. Sa nu trisati!

Voi


Pe marea majoritate dintre voi va cam cunosc. Am ramas in cerc strans de cunostinte si prieteni, doar recent am primit vizite de la alti autori de bloguri sau de la anonimi cu pareri variate...

Anyway, stiu doar partial cine intra pe blog. Aflu sporadic, din comentariile postate si din apelarile de pe yahoo, din sms-uri, din e-mailuri, din discutiile de la bere... Ma bucur ca deschideti usa acestei ‘case’ din cand in cand, se stinge ecoul vocii mele, se rupe monologul, se sparge linistea din cei patru pereti ai ecranului... din mesajele mele de dincolo de sticla, mesaje de SOS sau... mai degraba de SMyS... :o)

Astazi, intr-o banala zi de februarie, m-am gandit foarte mult la voi si la ce rol jucati in viata mea. M-am gandit si la viata mea, la ce ii lipseste, la ce are din plin, dar mai ales... la voi. La cum vedeti viata la cei 35 ani, 28, 22, cei 15, 50 – varstele atat de diferite pe care stiu ca le aveti... La gandurile voastre, la cum percepeti povestile mele, la aprecieri, la critica, la ce imi impartasiti cu generozitate mie si altora... M-am gandit si la ce nu spuneti niciodata decat revenind, in tacere... M-am gandit la cate lucruri ne unesc si cate altele ne deosebesc totodata..

In curand se fac 6 luni de cand nu mai scriu doar pentru mine. Si m-am gandit ca, de tot atata vreme, ma ajutati mai tare decat niciodata. In clipe ca cea de acum – de noapte tarzie, insomniaca si trista – sunt mai putin singura stiindu-va o parte din lumea mea. Si vreau sa stiti ca aduceti culoare, viata, intamplari... voi.

6 feb. 2008

Funeral for a love


Simt ca ies din doliu. Simt. Intuiti la ce fel de doliu ma refer?

La cel mai cumplit dintre toate... doliul si tristetea pe care ti le aduc in suflet despartirea de persoana iubita. Am ajuns la concluzia ca exista un mare sambure de adevar in ce se spune oricui sufera dupa o relatie pierduta... O auzeam des pe bunica mea: “Parca tine doliu de cand s-a despartit de x-ulescu. Parca s-a calugarit...’ Mare adevar in vorbele astea... Uneori, suferi mai tare decat dupa moartea cuiva cand se rupe vraja iubirii si ramai cu regrete si rani.

Cand ne-am despartit nu credeam ca va fi cum... a fost. Se mai intamplase in trecut, tot plecasem - back and forth - ciorba reincalzita, lipituri de cioburi si minciuni ca ‘se vede bine viitorul’ prin sticla ciobita de dezamagirile permanente. Comune.

Eram suparata mai tare pe mine, pe incapacitatea mea de a lua o decizie finala, pe cum ma condamnam la ‘singuratate in doi’, cu fiecare zi ce trecea. Eram suparata pe mine pentru ca nu aveam curajul sa spun stop, sa dau un branci castelului de carti subrezit. Eram suparata ca nu faceam fata niciodata santajului sentimental. Ma temeam de mine, de slabiciunea mea pentru el, de o noua despartire sortita impacarii inselatoare, de umilinta, de cum nu suportam sa ma mai vad in oglinda... De ani de zile nu ma mai suportam, ma minteam, ma santajam, ma sabotam. Eu, pe mine!

Cand toate s-au strans in mintea mea intr-o acumulare pe care nu as fi putut sa o mai opresc, s-a mai agreat o despartire. Deja era un lucru stiut, consimtit. In adancul sufletului meu, credeam ca e – din nou – ‘doar o alta despartire’. Cireasa pe tort sau bomboana pe coliva, asa imi spusesem la impacarea anterioara, fara sa ma gandesc nici o clipa la ce rosteam de fapt. Moarte, doliu, pierdere - coliva. Foloseam expresia cu usurinta distratului care refuza sa accepte ca este cu totul in nori, si-a pierdut pana si capacitatea de a intelege ce i se intampla.

In perioada imediat urmatoare am gustat din coliva asta... sarata de lacrimi. Cumva, totul pe masura volumului de iubire pe care l-am investit. Am cedat de cateva ori, m-am intors catre el, m-am lamentat, m-am plans celor din jur, am implorat, am cautat m-i-l-a.. Cand am inteles ca sunt doar eu cu mine si cu mine, in toata durerea asta, si am fugit o vreme de toate, m-am ascuns departe, am pus bariere catre toti din jur, m-am izolat, i-am urmarit ciudoasa, din vagauna mea, pe toti cei iubiti, pe casatoriti, pe femei si barbati...

Pe urma... a venit navalnica furia. M-am razbunat, am respins, am jignit, am acuzat. Ca si cand m-ar fi lovit un trasnet... nu i-am mai putut spune pe nume. Pentru prima oara in viata mea, cu uimire, am trait efectele cronice ale unei boli viscerale, provocata de simpla rostire a numelui lui – altadata atat de alintat. L-am reinventat – cum bine mi-a spus o prietena. I-am gasit surogat. A devenit Cel Fara Nume. CFN. L-am dat jos de pe un piedestal si l-am asezat in randul anonimilor ignorati, intr-o inversunare fantastica de a scapa de trecutul cu el. CFN a devenit... anonima normalitate. Ca si cand nu ar mai fi fost nicaieri. Nici in trecut, nici in casa noastra de odinioara, nici in prezent, in oras, la cvartale distanta...

Pana intr-o zi. Recenta. Cand l-am revazut intr-o ipostaza ce altadata m-ar fi prabusit. Cand mi-am dat seama... ca EU SUNT BINE. Cand m-am ciupit sa ma asigur ca eu sunt cea de acolo. Cand l-am privit ingaduitoare, emotionata, ca pe o persoana draga, dar departata... straina, rece... care s-a dus firesc in propria-i lume!

Sufletul meu s-a umplut de bucurie. Ma vindec, mi-am zis. Ce a fost mai greu, a trecut. Nu mai am nevoie de negru din cap pana in picioare, ajunge doar o fundita din doliu, postata la rever... in semn de respect pentru o iubire draga dar si ca amintire ca unele greseli pot costa amarnic.

Astazi... sunt ca vaduva care inca mai face coliva... dar nu se mai gandeste atat de mult la cei dusi. Ii are in amintire, le respecta rolul, intelege ce s-a intamplat, ii mai plange uneori, cand reapar fantasme din trecut... dar nu mai sufera ca altadata. E distrata si... cu gandul la programul zilei de azi, de maine.... In loc sa puna nuca in castron, isi ingaduie sa o guste inainte, un pic, un pic... pentru ea... Se bucura de gust, de dulcele gust al iubirii de sine.

Simt ca scap de doliu. Este cea mai mare realizare a mea din ultimii ani.

5 feb. 2008

Invitatie la teatru


A primit de la Raluca - cea mai mare admiratoare de teatru dintre toate prietenele mele - recomandarea sa vad aceasta piesa:

Miercuri, 20 februarie, ora 19:00
JOCUL DE-A ADEVARUL de Lia Bugnar
Regia: Dorina Chiriac, Lia Bugnar
In distributie: Dorina Chiriac, Lia Bugnar, Andi Vasluianu, Alexandru Nedelcu
Scenografia: Dragos Buhagiar
Muzica: Vlaicu Golcea
Durata spectacolului 1 h 45 min (fara pauza)
Pret intreg 15,75 lei, pret redus 10,50 lei

Se joaca la Teatrul Metropolis si invit pe oricine doreste bilete sa ma anunte pana maine, marti, orele 14:00. Fac rezervari, ma ocup, trebuie doar sa fiti seriosi si sa veniti! :o)


Later edit: tocmai am comandat 14 bilete. De-adevaratelea. Ce sete de teatru... ce sete... :o)

Straini in noapte


Nu am mai ras demult ca aseara, la Opera Nationala, la piesa 'Straini in noapte'. Am ras cu lacrimi. Am ras si am plans. De-adevaratelea. Am ras cu Florin Piersic (senior), Emilia Popescu si Radu Beligan – de data aceasta prezent cu noi din scaunul regizorului. Distributie minima – nume rasunatoare!

M-am dus la piesa aceasta pentru ca nu l-am vazut niciodata pe Florin Piersic pe scena, live, niciodata. De 20 ani nu a mai jucat pe scena. Il stiam si eu, ca toata lumea, de la televizorul de fiecare zi, cu verbalitatea lui excesiva, cu gesticularile sale afectate, cu emotiile si lacrimile izvorate din cele mai neasteptate trairi... cu fularul aruncat imprejurul gatului, cu Florinel, cu nevestele lui, cu povestea parintilor... Stiam de toate acestea, oricum avea neconditionat un loc in inima mea pentru ca m-am nascut in aceeasi zi cu el. Dar am vrut sa vad Actorul pe cea mai potrivita treapta - scena. Si ma bucur ca am avut aceasta experienta, unica, formidabila, pentru ca ea completeaza imaginea unui personaj realmente special.

Alaturi de el, Emilia Popescu, pentru care iar am o admiratie speciala de cand ma stiu. Mi-a placut dintotdeauna tonusul ei, bucuria launtrica, optimismul, modul de a pune problema, stilul, naturaletea...piciorul cu glezna fina si, ei bine da, ochelarii :o)). O femeie ce imi transmite energie si ma incarca pozitiv, de oriunde as urmari-o – la teatru sau de pe fotoliu, la televizor.

Despre piesa... primele lucruri care imi vin in minte sunt: replici destepte, pline de umor, situatie de viata – barbat, femeie – tentativa de amor interzis. Pierre, un francez trecut de 60 ani, locuieste in Paris, are un baietel si este casatorit de 20 ani. Momentul pus in scena il surprinde singur acasa, dornic de o aventura si fata in fata cu o tanara frumoasa, inteligenta, atractiva – Juliette – pe care o intalneste intr-un bar si care ii accepta invitatia de a merge la el acasa, pentru un pahar de... aventura. Seara pe care o petrec impreuna - intr-un dialog cu replici extrem de inspirate, stralucite – ii aduce in fata unor surprinzatoare rasturnari de situatie care conduc spre reactii socante, dar realiste...

In aceste inlantuiri de momente, am descoperit aseara ipostazele barbatului cuceritor, cu strategie, cel cu moralitate indoielnica, mincinos, dar si cu nevoi pur umane, barbatul increzator, emotionat, speriat, rusinat, iubitor. Sot, amant, tata... o viziune agreabil transpusa in aceasta comedie exceptionala. Si, peste toate, femeia – rolul ei de demascator al acestor ipostaze, vinovata primordiala a reactiilor lui, cea care le genereaza, le manuieste si le indreapta catre un scop precis – aflarea adevarului.

Va recomand din toata inima mea.. de femeie. Este un spectacol in care fiecare clipa este castigata cu insighturi despre psihologia barbatului, rolul femeii, incredibilele ratiuni din spatele relatiilor intamplatoare sau... mai putin intamplatoare.

Puteti rezerva bilete aici!

LOST & FOUND!!!!!!


I-am gasit!!!! I-am gasit pe Double si pe Trouble!!!!

Ii pusesem eu cu manuta mea pe biroul unui coleg, in ideea ca 'sa nu stea singuri' cat eu sunt la inmormantare...

I-AM GASITTTTT!!!!!! SUNT CEA MAI FERICITA FATA EVAR!!!

Party cu etalari




De peste jumatate de an ma uit la achizitiile mele de top din Portugalia si ma intreb... oare cand o sa le port?!! Mi-s dragi papuceii astia de mor.. Nu am unde sa ii port. Haide... sa vina mai repede vara. Care din voi se pregateste de o zi mare? Nu va intreb cand va maritati/insurati ca risc sa imi iau polonice in cap! :o)) Plus ca habar nu am daca s-ar cadea sa vin in papuci la nunta. Da’ o cununie civila... un botez... o cumetrie... nu ar strica.... nu?!

Nu dau nume, dar ma gandesc la cateva. Hai, fetelor si baietilor, am o pereche de papuci si o gentuta de etalat... :o))

Si cum am innebunit de tot, i-am purtat prin casa in iarna asta. Am dat centrala la maxim, m-am intzolit de petrecere si i-am purtat. Troc-troc, troc-troc. Asta ca sa fac in ciuda iernii si a faptului ca in cercul meu de prieteni nu se fac nunti mai nou, nu facem copii, nu botezam, nu cununam, nu nimic. Ce e frate cu linistea asta rece??!! Eu vreau o sarbatoare in papuci!! Si vreau sa revina vara printre noi :o))

PS: Poate facem o intalnire pe tema asta, fara nici un alt motiv: petrecere de... etalat diverse. Mai vrea cineva? Aveti ceva de aratat lumii din jur? Ceva? Orice?

4 feb. 2008

Eu, naivitatile mele si EL


La postul despre povestea de dragoste dintre Georgica si Marieta, Tudor ne-a intins mingea la fileu. Zicea asa:

Povestea este superba si cu siguranta ascunde un secret. Secretul de a intelege ce vor femeile. Poate pentru unii pare un lucru deja stiut (spuneti-mi si mie), poate altii nu stiu, nu vor sa stie si nu vor afla niciodata, dar pentru mine aceasta este o "enigma" care m-as bucura daca ar fi partial descifrata. Asa ca intrebarea mea este in primul rand pentru doamnele/domnisoarele ce vor sa-si destainuie putin din misterul ce le va inconjura mereu: CE VOR FEMEILE (DE LA BARBATI) ? Si nu ma intereseaza "femeile" toate (ca un grup) ci specific, ce vreti d-voastra Andreea, Ana? Veronica? Diana? Astept ca oricine vrea sa arunce un chibrit aprins in aceasta bezna, ce nu-mi permite sa descifrez natura voastra angelica, sa o faca.

Draga Tudor... ai adresat cred cea mai grea intrebare pe care ai fi putut sa o pui. Mie cel putin. M-am gandit de multe ori la acest lucru. Ce-si doresc femeile??!! Ca o gluma, filmul omonim cu Mel Gibson este unul din preferatele mele. Adevarul adevarat este ca deseori nici eu nu stiu ce vreau. Ma amuz de chestia asta. Daca eu nu stiu, cum ar putea sa stie el??!! Cred ca noi, femeile, ne dovedim deseori atat de idealiste si visatoare... incat refuzam cu indrajire realitatea care spune ca nu exista perfectiune, nici cavaleri pe cal alb, nici castele, nici povesti nemuritoare in viata de zi cu zi... ca nu poti avea totul, etc etc etc. Ma rog, chiar nu vreau sa discut acum despre asta.

Mai bine iti raspund revenind cu un tablou dupa care inima tanjeste si pe care ratiunea il priveste ironica, amuzata. Am scris mai demult despre barbatul perfect pentru mine. Am revenit astazi asupra acelor randuri si in efervescenta gandurilor (naive si multe, multe) s-a re/conturat urmatorul profil de barbat ideal pentru mine. As zice despre el asa:

  • E bine educat.
  • Ma provoaca.
  • Este sensibil si bland, dar puternic si masculin in acelasi timp.
  • Stie sa isi asume responsabilitatea.
  • Ma adora, se gandeste la mine, nu isi arata dragostea doar prin cuvinte, ci si prin ce face.
  • Vom fi prieteni. Imi va face o mare placere compania lui.
  • Vom rade des impreuna.
  • Langa el ma simt protejata.
  • Avem o conexiune speciala, ne intelegem din priviri.
  • Imi place cum povesteste.
  • Este optimist, simpatic / glumet / ironic (fara sa raneasca).
  • Are propria cariera si ambitii profesionale, stie ce vrea, dar pune familia pe primul loc.
  • Isi da seama ca familia “noastra” e mai importanta decat familia fiecaruia dintre noi.
  • Nu este baiatul mamei!!
  • Nu tipa. Stie sa se certe corect.
  • Nu ma jigneste, nu ma face sa imi fie frica.
  • Nu vrea niciodata sa ne petrecem weekendurile si vacantele separat.
  • Nu bea peste masura. Niciodata.
  • Ma cauta fara nici un motiv, pur si simplu pentru ca vrea sa fie cu mine.
  • Nu este orgolios, nu este arogant.
  • Are apetit sexual (dar nu atat de mult cat sa ma insele) :o)
  • Este comunicativ si sincer.
  • Stie sa imi spuna frumos lucruri pe care nu vreau sa le aud.
  • Nu se codeste sa faca ceva dificil.
  • Trebuie sa stiu ca ma adora, ca sunt femeia lui si ca va face tot ce ii sta in putere pentru a ma face fericita.
  • Stie cand sa ma sune si stie sa fie romantic.
  • Nu ma face sa ma simt neincrezatoare, iar daca sunt, stie cum sa ma ajute sa trec peste asta.
  • Nu ar trebui sa fiu geloasa niciodata, pentru ca ar trebui sa simt in adancul inimii mele ca el nu va face niciodata nimic care sa ne distruga.
  • Chiar si cand ne certam, va face un efort in plus sa imi inteleaga ‘drama’.
  • Vom fi intotdeauna o echipa.
  • Vine sa ma ia cand avem intalnire, face rezervari, face planuri, are idei.
  • Ii plac filmele, ii place sa gateasca.
  • Ii place sa joace carti, rummy, jocuri de societate si stie sa piarda.
  • Ii place sa avem musafiri.
  • Are parinti de treaba.
  • Nu ma judeca, nu ma vorbeste de rau nu ma critica pentru a ma face sa sufar.
  • Citeste mult. Discutam despre carti, despre lucruri noi, despre lume, istorie, idei si evolutii spectaculoase.
  • Isi doreste copii si este un tata extraordinar, un exemplu in viata lor.
  • E inteligent si nu se teme sa schimbe ceva daca asta vrea.
  • Este matur, ma invata multe lucruri.
  • Stie sa repare un robinet care curge, o siguranta sarita sau sa rezolve o pana de cauciuc in mijlocul campului.
  • Daca nu se pricepe... macar se ocupa imediat sa aduca instalatorul, mecanicul, etc.
  • Are propriile hobby-uri si le respecta cu sfintenie, dar nu ma paraseste pentru ele.
  • Imi respecta familia si prietenii, are la randu-i prieteni la care tine si stie sa se faca simpatic.
  • Ma va invata tot felul de lucruri si va aduce ceva in plus in relatie.
  • Este creativ, energic, un luptator, dedicat mie si familiei pe care o vom forma impreuna.

Cred ca asta as vrea.

SAU, ca sa daram toata aceasta constructie apoteotica, detaliata si incredibil de naiva... spun asa:

Cred ca as vrea sa ma indragostesc definitiv de un barbat care sa ma iubeasca atat de mult incat sa reprezint unica si ultima iubire necesara pentru el.

De aici incolo... mai toate vin de la sine. :o)

3 feb. 2008

Lost, wanted, craved


Cu nebunia inmormantarii... i-am pierdut pe Double si pe Trouble. Nu stiu unde i-am pus. Una imi amintesc, alta e realitatea. Ma simt groaznic fara ei. Am dat casa peste cap si nu i-am gasit, am intrebat peste tot pe unde am fost - nimeni nu i-a vazut. Sunt singura si trista.

Poate ca o sa radeti, par ridicola, nu?! Chiar imi aduceau un zambet pe buze, liniste, incredere, speranta... Sunt convinsa ca ii voi regasi... dar mi-e dor tare de Double Stanley si Trouble Morris. :o(((



Decretez stare de urgenta si alerta maxima. Pana nu ii gasesc, nici liniste nu am. In desaga lui Double am pus un mesagel cu numarul meu de telefon.

My name is Double.
My brother is Trouble.
We are Double Trouble
We belong to Andreea.
Her phone number is...
Please take us back to her!

Poate cine ii gaseste mi-i aduce inapoi.

Din nou despre nume


Am starnit reactii cu iesirea mea legata de Lacrima. Iar comentariul lui Tudor m-a pus pe ganduri, mai ales ca am fost luata prin surprindere. Nu am vrut sa rad de persoana, nici de nume, nici sa fac bascalie. Am vrut sa semnalez uimirea si socul – chiar cred ca numele unui copil este un lucru important si, cum spunea Black Lion, chestiunea asta nu ar trebui tratata cu egoism. Este numele copilului tau, dar al copilului, nu al tau! Imi dau seama insa ca postul meu nu a fost suficient de explicativ – nici nu aveam starea sa scriu atunci si sa dezbat ce cred, pe larg. Dar revin acum, e cazul. Simt nevoia sa imi exprim parerea completa.

Sunt convinsa ca exista o explicatie pentru care parintii dau copiilor lor nume speciale, iesite din comun, inspirate din... diverse, uneori atat de neasteptate incat devin ridicole. Stiu sigur ca tatal meu avea o logica. In primul rand si-a dorit sa fie original, unic – la fel ca si copiii lui. Second, imi amintesc ca ne povestea la ce s-a gandit el cand am venit si eu, dupa 8 ani, pe lume: 'Cand o sa fiu eu batran si o sa ma intalnesc cu vreun prieten si o sa ma intrebe - Ce faci? atunci eu o sa raspund - Vin de la Mugurel, ma duc la Crenguta.’ Come on, chiar e dragut, in ciuda faptului ca te cam lasa masca logica... Ma rog, asta a simtit el atunci, asa suntem noi doi acum, Crenguta si Mugurel. Din fericire mai exista in buletine si Andreea si Ovidiu.

Numele indiene, incase, mayase, etc etc... Acolo vorbim de semnificatii spirituale mult mai adanci, de culturi cu puternice influente religioase si... de alte timpuri.

Uimirea mea cand aud de astfel de nume vine din faptul ca nu mi se par ancorate in prezent, in societatea de acum si - mai ales - nu iau in considerare votul de blam care vine din parte unei majoritati insensibile la trairi de acest gen. Sunt situatii, momente si momente in viata – si mai ales in copilarie – cand numele te poate stanjeni. Copiii au o sinceritate usturatoare uneori. Au capacitatea de a nascoci cele mai interesante interpretari, de a spune pe sleau cele mai delicate lucruri. Si sunt lucruri care au urmari o viata intreaga. SUNT CONVINSA ca toti cei ca mine, care poarta nume neobisnuite ajung sa se impace cu acest lucru sooner or later. Dar un lucru vi-l spun sigur - marea majoritate trec prin momente jenante in copilarie, momente care ar putea fi evitate lesne daca parintele s-ar gandi la asta macar pentru o clipa. Ca parinte, ma voi gandi bine la ce nume sa pun copilului meu. Si daca voi vrea neaparat sa il/o cheme intr-un mod expresiv si cu orice fel conotatii importante pentru mine, atunci am sa ma asigur ca mai are cel putin un alt nume, astfel incat sa isi aleaga singur cum sa fie strigat cand va creste mare.

In scoala generala, toata lumea imi spunea Crenguta. Asa au ales parintii mei pentru mine cand eram copil. Asa mi se spune inca in familie. Cum am iesit in lume, cand am intins pentru prima oara mana pentru a face cunostinta cu cineva din afara cercului copilariei, m-am prezentat fara nicio ezitare drept Andreea. Am fost fericita ca am avut de ales si ca am putut eu sa decid cum sa ma cheme. Scapasem de ironie. Ani de zile m-au marcat poreclele scoase de cei din jur, nu am reusit sa imi inteleg numele, semnificatia lui, dragostea parintilor mei pentru acest nume, pentru mine. La fel si fratele meu. Numai noi (prima familie) ii spunem Mugurel. La serviciu, printre prieteni, pentru sotie si copii este Ovidiu. Si am stat deseori de vorba despre chestia asta. Am ajuns sa ii intelegem si sa ii iubim si pe Mugurel si Crenguta, dar nu este prima noastra optiune – tocmai pentru ca am crescut si ni se par cumva nefiresti cu ce suntem noi acum.

Cand alegi un nume iesit din comun, ca parinte, trebuie sa iti asumi faptul ca iti expui copilul pentru tot restul vietii. Numele este un lucru permanent. M-as intreba: copilul meu si-ar dori sa iasa in evidenta cu un nume de care nimeni nu a mai auzit??!! Cu atat mai mult cu cat acest nume ar putea cadea in ridicol. Asta a fost nedumerirea mea fata de numele ‘Lacrima’. M-am gandit la parinti, la de ce-uri.

Totusi, trebuie sa recunosc, orice explicatie logica si rationala paleste in fata dorintei si iubirii parintelui. Daca amandoi au iubit acest nume pentru fiica lor... atunci este numele perfect pentru ei. Care lasa, iata, loc de discutii, opinii si interpretari intr-o lume – repet –insensibila la originalitati subtile, greu de dibuit in prima faza. Si prin reactia mea, ma alatur majoritatii.

Imi place o vorba: copiii incep prin a-si iubi parintii; pe masura ce cresc, incep sa ii judece; iar uneori ajung sa ii ierte. Asa e viata.
Blog Widget by LinkWithin

Pur si simplu...

A person is never so empty as when he is full of himself.

Persoane interesate

 

Copyright © 2008 Green Scrapbook Diary Designed by SimplyWP | Made free by Scrapbooking Software | Bloggerized by Ipiet Templates