8 oct. 2007

Intr-un aeroport


Sa revin la povestea vizitei in Ungaria, cu finalul apoteotic din aeroport. Pe scurt (pentru ca urmeaza un post mai lung) - daca Taromul nu jubileaza, nici cu Malev nu mi-e rusine!

Ca sa nu incurc planurile gazdelor mele (sau ca sa scap mai repede!?!) m-am oferit sa plec spre Budapesta odata cu ceilalti oaspeti, care se duceau spre destinatii diferite. Asta insemna ca voi ajunge cu 4 ore inainte de plecarea avionului meu spre casa. Aveam de mers cam 300 km din localitatea in care am stat pana la Budapesta, apoi 4 ore de ars in aeroport. Nu-i bai, mi-am zis. Drumul e drum si pe urma citesc, ba poate ajung sa fac un early check-in si dau iama prin duty free. Tentant.

Zis si facut. Am mai pierdut jumatate de ora cu ceilalti colegi, am luat pranzul impreuna si apoi ne-am imbratisat de ‘la revedere, nice to meet you, hope we see each other soon... blah blah blah’... Fuga fuga spre terminalul B, ma indrept increzatoare spre check-in.

- Fiti draguta (...desi sansele sunt slabe...), avionul meu pleaca peste 4 ore, credeti ca e posibil sa fac acum check-in... m-ar ajuta sa scap de bagaj...
- Teoretic se poate. Catre ce destinatie mergeti?
- Bucuresti
liniste
- Da, ar trebui sa se poata, dar mie nu imi merge aparatul. Va rog sa va adresati operatoarelor de la casele 1-3, pentru business class. Poate merge acolo.

Inca imi pastrez increderea, ajung fuga la business class, aceeasi poveste. Aici raspuns raspicat: - Acum ma ocup de destinatia P A R I S. Va rog sa reveniti peste 2 ore, cand e marcat pe bilet ca se face check-inul.

Ok, nu am noroc nici cat o farama, dar nici nu ma supar. Pana la urma, regula e regula si nu e cazul sa ma apuce pe mine fitzele si nici sa ma las orbita de mirajul duty free. Poate sa mai astepte. Oricum, o sa am vreme destula 2 ore.

Ma asez cuminte pe un scaun, scot cartea, ma pun pe citit. Mai tarziu, strabat coridorul pustiu din fata caselor de check-in si intru sa beau o cafea. In bar, sunt apostrofata ca ‘hey lady, nu se fumeaza’. Ba se fumeaza! Uite semnul acolo si uite ca cei de la bar mi-au dat si scrumiera. Nemultumitul fuge de langa mine, dar sunt foarte hotarata sa nu imi pese. Asta e viata. Si eu inhalez ce nu imi convine de cand am venit aici si nu am ce face!

Cu 20 minute inainte de check in ma ridic si ma gandesc sa imi mai incerc o data norocul. Cand ies, stupoare. Ca din senin, tot coridorul e plin de oameni, cozile au rasarit din neant, totul freamata. Inca relativ linistita, caut casa pentru Bucuresti (evident neanuntata inca) si in drum ma lovesc de miraculoasele aparate de ‘fast check-in’. Asta e – m-a lovit norocul. O domnisoara draguta imi explica cum se face, ma asista, imi scoate un bilet electronic si mandra imi arata: - Aveti un loc foarte bun, A3, chiar la intrare. Apoi se uita la ce aveam in mana si zice: - Aveti bagaj de declarat? Eu privind in jos spre trolerul meu (din ala mic, mic)... zic... – Da... – OK, poftiti la coada de aici (unde era o casa speciala pentru ‘fast check-in).

Ma asez pe coada. In fata mea, 3 persoane. Intra primul, intra al doilea, la al treilea o vad pe operatoare ca incepe sa se foiasca, uitandu-se (mai mult prin decat) spre mine si cei din spatele meu. Dupa cateva momente, fix cand sa inaintez spre ea, isi ia inima in dinti: - Banda de bagaje s-a blocat si trebuie eliberata, iar eu ies din tura in 10 minute, va rog sa va mutati la casa de alaturi (unde fireste era o alta coada). In spatele meu, un rus zgomotos, incepe sa faca scandal, se agita, vorbeste tare.

Ma prind ca de fapt de aia erau toate cozile alea si incep sa ma ingrijorez. Rusul in timpul asta vocifereaza pana cand tipa il primeste, ii ia bagajul si in 10 secunde rusul nostru pleaca, cu check-inul facut. Raman m a s c a ! Pai, era in spatele meu! Ii zic vreo doua dar probabil ca nu ridic suficient vocea pentru ca da din umeri si efectiv pleaca. Un grup de (zidari??!!) nemti de la ‘cealalta’ coada se ofera sa ma primeasca in fata lor, fireste ca refuz, ca doar sunt prea nervoasa sa mai accept politeturi. Si urmeaza asteptarea. 5 minute, 10, 20, 30... Pe tocuri, ‘posetuta’ mea grea, nervi cat cuprinde.... Si deodata stupoare. Apare un nene cu o operatoare, se duc in fata, el isi ia biletul si pleaca. Mai apare unul, aceeasi insotitoare, aceeasi poveste. Tipa striga: - E cineva aici care NU are bagaje de declarat? Din spatele meu apar cel putin 5 persoane cu bagaje EXACT ca ale mele, isi iau biletul si pleaca. Ma duc spre ea: - Asta e bagajul meu, m-ati vazut aici de cel putin 40 minute, Vreti sa spuneti ca pot sa intru cu el fara probleme? Aia masca... – Da... Daca nu am strans pe nimeni pana acum de gat nu puteam sa o fac atunci, in vazul tuturor, dar asta a fost primul instinct. Imi vede biletul electronic emis la ‘fast check-in’ si imi spune... – Puteti intra... Am injurat in romaneste. Cam ca la usa cortului dar am plecat spre control pasapoarte fara alte comentarii.

Nenea de aici se uita la pasaport, se uita la bilet, strange putin din nas. – Da stiu, sunt din Romania, nu iti place... stiu... da-mi pasaportul mai repede si hai sa terminam mascarada asta... imi zic in gand. Plec dar pentru o clipa ma gandesc sa verific. Cand ma uit pe bilet constat ca eram “Mr. Angelo Popescu”. Cu gandul la duty free, trec repede peste situatie... rezolv eu cumva in avion.

Urmeaza coada de la verificare bagaje. Alte 15 minute. Dezbracarea de rigoare, jos cureaua, jos sacoul, pa ceas... Eu cu ochii pe el (mai am 40 minute pana la imbarcare). Fug sa imi intampin bagajul. STOP banda. Cu ochii pe un ecran in care era evident ca se vedeau desuurile si intimitatile mele de prin geanta, un el si o ea comenteaza aprins in ungureste. Ea ii arata ca ceva n u e OK. Am injurat din nou, mi-am adus aminte de regula aia cu 150 ml lichid la bagajul de mana, dar mai ales, de cosmeticalele mele. In fractiuni de secunda am facut schema cu ce stiam ca e acolo, parfum, demachiant, spuma de par, pasta de dinti, lotiuni si creme... dar mai ales solutia pentru lentile de contact, de care a m n e v o i e mereu!!! Fuck. Tipul vine spre mine, ma pune sa deschid trollerul, se duce direct spre gentuta cu cosmetice si incepe sa scoata de acolo tot ce avea forma de sticla. Partea interesanta, probabil prea satul si blazat de meseria cu pricina, nici macar nu se uita la mine, in schimb toate cele aterizeaza d i r e c t intr-un tomberon special amplasat langa banda. Am timp si de glume, ii zic in engleza: - Ok, No problem. I will survive. Din 2 una: ori a functionat strategia mea si relaxarea afisata, ori concentrandu-se pe punctul unde au gasit mai multe lichide nu le-au vazut pe celelalte. Adica fix sticluta cu solutie pentru lentilele de contact, parfumul – asezate pentru economie de spatiu in alte locuri, pe sub haine. Profit de faptul ca pleaca o clipa, inchid bagajul, ma imbrac, ma incing, ma pun de acord cu timpul si fuga spre... duty free. Pe drum mai verific o data poarta la care trebui sa ajung, remarc ca nu e mult de mers si o iau la goana prin (cele doar 3) magazine.

Dezamagire mai mare nici ca am avut. Imi doream un magnet (fac colectie cu magneti de prin diverse tari – aviz amatorilor), trebuia sa cumpar niste cadouri, ceva ciocolata pentru prieteni... Nu am gasit nimic care sa imi faca cu ochiul in cele 10 minute pe care le-am mai avut. Dintre toate, m-am ales cu ciocolata si cu un amarat si amar de Unicum (bleah!), smuls in graba din galantarul pentru impulse shopping de langa casa de marcat. Si cu o coada la care am stat alte 10 minute!!!

Ajung la poarta de imbarcare amarata, obosita, satula de stat in picioare si abia asteptand sa ma asez. Se anunta intarziere de 30 minute, ma decid ca am timp sa fug pentru un pp, cand revin, era aproape gata imbarcarea. In avion, ma asez pe scaunul 3A, ca peste 5 minute sa vina, firesc, domnul Angelo Popescu si sa-si revendice drepturile. O insotitoare de bord draguta (poate ceva din privirea mea i-a spus cat eram de satula), m-a mutat in spatele avionului unde peste alte 3 minute a aparut un alt domn, cu aceeasi poveste. Am asteptat ca toata lumea sa se aseze astfel incat sa ma puna pe un scaun liber. Si am reusit. Undeva pe la mijloc, am nimerit intre o doamna micuta si agitata, cu parul alb si figura de orice altceva decat de zburat cu avionul nu... si un domn, de asemenea, cel putin octogenar. M-am concentrat pe citit cateva minute bune, neputand sa nu aud cum conationali de-ai nostri isi vorbeau de pe scaune diferite, de la cateva randuri distanta, ca in piata: '- Baaaai, ti-au dat astia loc la business class? Cum e bah acolo? Ti-ai scos parleala.' Dupa 10 minute de liniste, domnul de langaintra intr-o vorba decenta si lunga cu mine si imi predica despre cum incalzirea globala este o mare cacialma mediatica si ca in Suedia, la el acasa, nu e asa de cald ca la noi, in Bucuresti, doar ca anul asta intr-adevar a fost un pic mai cald decat de obicei si acum a venit frigul mai repede decat s-a asteptat astfel incat a trebuit sa isi bage florile in casa si ca de aia a venit el acum, cand e mai racoare si ca e curios sa vada Casa Poporului si mai ales Muzeul Satului si apoi sa fuga un pic in Moldova la manastiri dar ca inainte sta sa vada ce mai e nou prin caitala si cum se manifesta dezvoltarea economica pe strazile orasului si in privirile oamenilor dar ca spera ca va avea noroc ca traficul nu mai e la fel ca in primavara cand a fost ultima oara si s-a intalnit cu niste prieteni pe care nu i-a mai vazut din 1969 cand eu nici nu ma nascusem, cand restaurantele aveau meniuri lungi cat o zi de post dar de mancat mancai doar ce avea bucatarul dosit pe sub tejghea in ziua respectiva si ..................... dupa o ora am scapat de confesiuni.

Fericita ca nu am de recuperat bagaj, dar cu un bagaj de mana usurat si cu gaura evidenta in bugetul pentru creme si cosmeticale.... am ajuns extenuata pe mainile Irinei si a lui Marko. Seara nu s-a terminat aici, dar continuarea ma poarta in spital, unde mama fusese internata cat eu am calatorit in Ungaria. Voi povesti altadata despre spagi la portari, doctori monosilabici, asistente megalomane si infirmiere obraznice. Nu acum.


In concluzie:
Malev sucks.
Nu sunt asa descurcareata cum credeam ca sunt.
Nu sunt atenta, nu verific acte si documente.
Nu stiu sa ma fac auzita cand sunt in public.
Am ajuns acasa cu peste 400 ml lichid.
Am priza la octogenari. ;-)

0 Comenteaza:

Trimiteți un comentariu

Blog Widget by LinkWithin

Pur si simplu...

A person is never so empty as when he is full of himself.

Persoane interesate

 

Copyright © 2008 Green Scrapbook Diary Designed by SimplyWP | Made free by Scrapbooking Software | Bloggerized by Ipiet Templates